Pe 24 noiembrie 1989, acum 31 de ani, tovarășul Nicolae Ceaușescu era reales în fruntea Partidului Comunist ca secretar general și evident în mod automat și în fruntea funcțiilor de stat (președinte al consiliului de stat și al republicii) pe care le deținea de 24 de ani.
Campania electorală agresivă, de 5 luni, pentru realegere a fost unicat în Europa de Răsărit, deoarece în toate țările Blocului comunist, toate regimurile se prăbușeau, cu excepția României. În România era liniște, exuberanță mimată și un sistem autocrat fără fisură.
Fiecare întreprindere și instituție din țară trimitea obligatoriu telegrame de susținere și liste cu semnături care susțineau realegerea celui mai iubit fiu al poporului. Orașele erau împânzite cu bannere, panouri cu fața „Marelui Cârmaci“.
După ce în aprilie `89 Ceaușescu anunțase plata integrală a datoriilor externe, (lucru necunoscut publicului până atunci), românii au crezut că economia va trece pe consum și vor apărea și alimente pe piață, magazine pline, furnizarea de energie electrică și energie termică nu va mai fi raționalizată. Dar nu se întâmplase nimic. Totul era ca înainte. Ceaușescu voia să întindă coarda, dacă tot nu comenta nimeni.
Toate speranțele românilor puse la începutul acestui congres al partidului se năruiau brusc. Dacă cineva mai spera că tovarășii din CC sau din din interiorul sistemului ar fi avut curajul să-i spună franc lui Ceaușescu să renunțe la funcție, acum se lămurise că nu se va întâmpla nimic. Rămâneam o turmă de lași până la proba contrarie care se va petrece în mai puțin de o lună.
Mulți români au crezut cu tărie că la acest al 14-lea congres al partidului comunist, Ceaușescu va fi decăzut din funcții de alți lideri comuniști și înlocuit cu alt lider mai liberal, mai apropiat de doctrina gorbaciovistă a „Perestroikăi“. Minunea nu s-a întâmplat. Ceaușescu obținea un nou mandat de 5 ani după o parodie de alegeri, în timp ce în jurul nostru mai toți liderii socialiști sau conducerile colective picaseră.
„Asta e, mai rezistăm și înjurăm acasă“, au zis mulți români în timp ce auzeau la Radio Europa Liberă că în Polonia în iunie 1989 comuniștii organizaseră alegeri libere și le pierduseră. În Ungaria regimul comunist e abolit formal pe 23 octombrie 89, iar comuniștii își schimbă numele în socialiști și programează alegeri libere pentru martie 1990. În Republica Democrată Germană (RDG), liderul Erich Honecker demisionează pe 18 octombrie la presiunile colegilor săi de partid. Pe 9 noiembrie 1989 cetățenilor est germani li se permite să treacă nestingheriți în Berlinul de Vest, o imagine care a devenit simbol al prăbușirii comunismului și ulterior al „zidului“. Bulgarii îl trimit la pensie pe Todor Jivcov pe 10 noiembrie 89 și în locul lui vine mai liberalul Mladenov care promite alegheri libere și plurarism politic.
Pe 24 noiembrie, în momentul în care Ceaușescu era reconfirmat în funcție, în Cehoslovacia, după 8 zile de proteste la Praga, conducerea colectivă a partidului comunist demisiona în frunte cu Milos Jakes.
Ca o noutate, la acest congres Ceauşescu denunţă Pactul Ribbentrop-Molotov şi cere în mod voalat anularea consecinţelor acestuia, ceea ce ar fi însemnat restituirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, României. Este evident doar un joc de imagine, știind că nu va obține nimic.
În mai puţin de o lună buba se sparge, vor începe protestele, Ceauşescu va ordona reprimarea sălbatică a demonstranților inclusiv prin împușcarea civililor neînarmați, apoi avea să fie alungat de la putere, prins şi judecat sumar, timp de 45 de minute, de o „parodie“ de tribunal militar şi executat fără drept de recurs.
Așa începea sfârșitului unui regim autocrat și absurd condus de un om rudimentar, care s-a încojurat de slugoi incompetenți și lași și a dus țara într-o râpă din care, paradoxal nu mai reușim să ieșim nici acum. A rămas un model pentru mulți nostalgici contemporani pentru că întruchipa autoritatea absolută, un concept foarte drag multora dintre români.
Alex Policală
