- Era februarie 1933, Hitler era în sfârșit cancelar. Nu era modul în care își dorise să ajungă la putere, dar cadoul primit nu putea fi refuzat. A intrat în această funcție ca un tolerat al sistemului, cu o mână legată la spate. Avea doar 2 miniștri în guvern, ceilalți (independenți sau de la DNVP-partid naționalist) ascultau de vicecancelarul von Papen și de Alfred Hugenberg, liderul DNVP.
- În parlament (Reichstag) poziția lui Hitler era încă șubredă, naziștii și DNVP-ul nu aveau majoritatea. Ca atare, a doua zi după numirea în fruntea guvernului, Hitler anunță organizarea de noi alegeri parlamentare.
Citiți și: Capcana Nazistă: Cum să ajungi la putere prin noroc și prostia celorlalți (Partea I)
Elitele militare și politice conservatoare îl priveau cu suspiciune, ca pe un zănatic revoluționar, precum agitatorii comuniști. Și aveau și de ce, retorica partidului era periculoasă, formațiunile paramilitare ale SA-ului (Sturmabteilung) conduse de Ernst Röhm aveau un comportament haotic, tâlhăresc, nedisciplinat și se manifestau aproape peste tot pe străzile Germaniei. Spre oroarea generalilor germani, acest Rohm se lăuda peste tot că odată ce amicul său, Hitler, vine la putere, el va prelua comanda Armatei pe care o va înlocui practic cu formațiunile sale care aveau, cică, apetit revoluționar.
Ceremonia de împăcare de la Potsdam
Hitler a inaugurat noua legislatură (21 martie 1933) la Potsdam cu un ceremonial prusian, din vremea Kaiserului, unde au fost invitați aproape toți moștenitorii împăratului Wilhelm II și evident președintele von Hindenburg, eroul de la Tannenberg (1914). Se fac defilări, se țin cuvântări, Hilter e nevoit să îmbrace fracul și să facă o reverență în fața uriașului șef de stat (1,98 m înălțime). Imaginea e simbolică și arată clar ceea ce se dorea să transmită societății în acel moment, unitate, tradiție, liderul revoluționar, devenit om de stat etc.
Primele semnale de dictatură
Hindenburg îi lasă mână liberă în multe chestiuni cu care și el rezona. Primul semn a fost Ordonanța de Protecție (4 febr 1933) care în baza articolului 48 din Constituție restrângea libertatea presei și a întrunirilor, plus reținerea pe durată nedefinită a suspecților fără mandat de arestare.
Incendiul care a parafat calea către dictatură
În noaptea de 27 februarie 1933, clădirea Reichstagului din centrul Berlinului este incendiată, se pare, de un grup de comuniști, iar singurul prins a fost un olandez, Marinus van der Lubbe. Împrejurările sunt încă neelucidate. După război, mulți istorici au dat vina exclusiv pe naziști, o anchetă desfășurată în 1962 în Berlinul de Vest a arătat că olandezul comunist chiar a dat foc și că acționase singur. Ceea ce se poate specula este că cineva a amplificat incendiul și că naziștilor le-a picat perfect incidentul pentru a declanșa prigoana împotriva comuniștilor (KPD). Un val de arestări a urmat în rândul conducerii comuniste, ceea ce a dus la paralizarea activității KPD.
Decretul Incendiului – pregătirea dictaturii
A doua zi, (28 februarie 1933) revoltat de povestea incendierii, președintele Hindenburg semnează Decretul pentru Protecția Poporului și Statului prin care se anulau majoritatea libertăților civile pentru cetățenii germani.
Naziștii obțin un scor slab la alegerile organizate de ei
În această atmosferă de intimidare se derulează alegerile parlamentare (5 martie 1933) organizate de naziști, dar surpriză, NSDAP-ul obține numai 44%, urmat de SPD - 18% și comuniști (KPD) – 12,3%, Partidul Centru 11,3 %, DNVP- 8%. Hitler este dezamăgit și este nevoit să facă alianță în Reichstag cu DNVP-ul. Surpriza a fost valul uriaș de adeziuni în partidul nazist, cei mai mulți erau bugetari, în special funcționari în administrațiile locale și centrale. Acești oportuniști vor primi porecla de „Märzgefallener“ (victimele din martie). Pentru a stopa afluirea de traseiști, conducerea NSDAP a suspendat admiterile în partid până în 1937.
Actul de Împuternicire – actul de naștere al dictaturii naziste (23 martie 1933)
Imediat după alegeri, Hitler insistă în Reichstag că „Decretul Incendiului“ nu este suficient pentru stabilitatea vieții politice și că este urgent necesar ca guvernul să aibe toate resorturile puterii de stat, pentru o perioadă limitată de 4 ani.
Reușește să obțină majoritatea de 2/3 cu sprijinul DNVP și parlamentarilor Centru (formațiune de Centru-Dreapta) a trece noua altă lege autoritaristă: „Actul de Împuternicire“. Activiștii SA au format cordoane pe holurile Reichstagului reușind să intimideze parlamentarii nehotărâți. Un deputat social-democrat descria situația: „tineri cu semnul zvasticii pe piept ne priveau cu insolență... ne strigau „Porc de Centru“, „Scroafă marxistă“. S-au aliniat în semicerc în spatele nostru. Fețele lor nu prevesteau nimic bun“.
Documentul acesta este practic certificatul de naștere al dictaturii naziste. Grație acestei legi votate Guvernul căpăta autoritatea de a emite legi fără a mai solicita aprobarea Parlamentului și nici a președintelui republicii pe o durată de 4 ani, mai precis, actul avea valabilitate până pe 1 aprilie 1937. Legea trece cu 444 de voturi pentru și 94 împotrivă. 109 de parlamentari au fost absenți, unii probabil de frica milițiilor SA, iar restul erau deja arestați.
Fenomenul de „Gleichschaltung“
Naziștii aveau mână liberă să înceapă procesul de „Gleichschaltung“, adică de nazificare a societății germane în toate aspectele sale și a instituțiilor de stat. Una din primele masuri este disponibilizarea tuturor cetățenilor germani cu origini non-germane ( erau vizați etnicii evrei) și pe cei cu simpatii comuniste din aparatul bugetar (Legea Serviciului Civil -apr. 1933). Dar măsura va fi extinsă și la profesiile liberale, notari, avocați etc.
Au început cu sindicatele, fiefurile social-democraților și comuniștilor pe care le-au îngenuncheat rapid în luna mai 1933.
În iunie 1933 Partidul Social-Democrat (SPD) era scos în afara legii. Era unul din cele mai vechi partide care a condus Germania prin anii tulburi de după Primul Război Mondial. Era disprețuit atât de naziști care-l considerau o formă mascată de bolșevism, dar și de comuniști care spuneau despre social-democrați că sunt niște burghezi falși care mimează grija față de clasa muncitoare. Pe 29 iunie 1933 Partidul Poporului Național German (DNVP), aliatul naziștilor, se desființează la presiunile naziștilor.
Guvernul chiar interzice înființarea de partide politice (14 iulie 1933) și instituia NSDAP drept singura forță politică a țării.
Ultimele alegeri (noiembrie 1933)
Hitler face noi alegeri după numai 8 luni, pe 12 noiembrie 1933, unde NSDAP obține 92,1% și toate cele 661 de mandate din Reichstag. Liderii fostelor partide de centru și de dreapta se puteau regăsi pe listele NSDAP la secțiunea „oaspeți“. Ca sa facă două lucruri deodată, la scrutin a mai fost adăugat și un referendum privind ieșirea sau nu din Liga Națiunilor care a oferit un rezultat previzibil: 95% „Pentru“.
Deal-ul cu Armata (Reichswehrul)
Generalii Armatei l-au privit cu suspiciune pe Hitler din cauza atitudinii sale revoluționare, dar simpatizau cu ideile sale naționaliste.
Imediat după ce a preluat funcția de cancelar (3 febr 1933) Hitler a convocat o întâlnire cu generalii Reichswehrului pe care i-a anunțat că dorește introducerea recrutării obligatorii, că nu va integra formațiunile SA în cadrul Armatei, că va intensifica pregătirea militară a tinerilor, va lupta împotriva condițiilor de pace de la Versailles etc. Discursul a fost în general bine primit, deși mulți generali aveau încă rezerve. Exista legenda că generalul von Fritsch (din 1934, șeful Statului Major General) ar fi fost întrebat dacă îi place drapelul nazist: „Are totuși prea mult roșu“.
Peste un an, (11 apr 1934), Hitler poartă negocieri secrete cu generalii von Fritsch (șeful Statului Major General) și cu Blomberg, (ministrul de Război) pe cuirasatul „Deutschland“. Generalii îi cer să grăbească creșterea efectivelor Armatei cu cel puțin 300.000 (21 de divizii), și să înlăture într-un fel sau altul pericolul reprezentat de formațiunile S.A. ale partidului nazist. Hitler pare să accepte, nu putea să-și consolideze puterea fără sprijinul Armatei. În plus, se știa că bătrânul Hindenburg fusese diagnosticat cu cancer de vezică urinară și că nu o mai duce mult. Generalii doreau să știe că au în față un partener leal pe viitor.
Conflictul Hitler - Röhm
Hitler avea propriile meciuri cu Ernst Röhm. Cel din urmă îl acuza fățiș pe Hitler de trădarea cauzei revoluționare și că ar fi abandonat socialismul mișcării în fața capitalului marilor industriași.
„Adolf e un porc. Vrea să ne facă vânt tuturor. Se asociază numai cu reacționarii și cu generalii din Prusia. Suntem sau nu revoluționari?...Eu reprezint modelul unei noi armate“, afirma Rohm unor lideri naziști. Röhm se simțea tare pe poziții având în spate o forță de 2,5 milioane de activiști fanatici. Hitler știa că cine are sprijinul Armatei are întreaga putere și că se putea dispensa de această forță a SA-ului.
„Noaptea Cuțitelor Lungi“
În noaptea de 30 iunie 1934 trupele loiale lui Hitler (SS, SD, Gestapo și unități de poliție) arestează pe toți liderii SA împreună cu Rohm, peste 1000 de persoane. Cei mai mulți sunt împușcați a doua zi.
Armata era pusă în stare de alarmă încă din data de 25 iunie 1934. Generalii au pus la dispoziția lui Hitler toate mijloacele logistice, comunicații, armament, transport etc.
Hitler a supervizat operațiunea personal, fiind prezent la arestarea lui Rohm în hotelul Bad Wiesse din Bavaria. La ora 10 dimineața, Goebbeles dă prin telefon parola ultimei părți a misiunii: „Colibri“. Toate echipele morții încep execuția liderilor SA și nu numai. Peste 400 de persoane sunt executate La sugestia cancelarului, lui Rohm i se oferă un pistol pentru a se sinucide „onorabil“. Acesta refuză și este împușcat de doi comandanți SS. Pe lângă aceste victime, naziștii nu ratează ocazia de a se răfui și cu alți oponenți precum Gregor Strasser, dizident nazist, Kurt von Schleicher, fostul cancelar, împușcat în propria casă.
Liderii naziști oferă pentru public povestea unei conspirații prin care Rohm ar fi fost plătit de serviciile franceze pentru a da o lovitură de stat cu scopul de a prelua puterea. SA-ul e redus la nivelul unei formațiuni de agitație, fără mari ambiții politice. Puțini au plâns de mila SA-iștilor și au răsuflat ușurați că au scăpat de o pacoste.
Discursul de la Marbug: Semnalul anti-nazist
Vicecancelarul von Papen, intrigantul politic, cel care a tras sforile pentru ca Hitler să preia șefia guvernului, este și primul care tras semnalul de alarmă legat de tendințele periculoase ale regimului nazist și ale liderului său. Discursul lui Papen a fost ținut în aula Universității din Marburg pe 17 iunie 1934: „Propoziția «oamenii fac istoria» a fost adesea înțeleasă greșit... Marii oameni nu sunt creați prin propagandă, ci cresc prin faptele lor și sunt recunoscuți de istorie... Oricine se joacă cu astfel de idei nu ar trebui să ascundă faptul că cel care amenință cu ghilotina este cel care este cel mai probabil să ajungă sub toporul călăului. Am trecut printr-o revoluție antimarxistă pentru a pune în aplicare un program marxist? ... Nicio națiune nu își poate permite o revoltă constantă dacă vrea să treacă testul istoriei...Nimic nu se poate realiza printr-o dinamică perpetuă. Germania nu trebuie să plutească în derivă pe mări necunoscute, spre țărmuri necunoscute, fără ca nimeni să știe când se va opri...Omul de stat este acolo pentru a crea standarde; statul și poporul trebuie să fie singurele sale preocupări“.
Moartea lui Hindenburg, eroul de la Tanneberg
Moartea președintelui Paul von Hindenburg pe 2 august 1934 nu s-a petrecut subit și nu surprins pe nimeni. Fusese diagnosticat cu cancer la vezica urinară, iar boala a evoluat în metastaze la plămâni.
Dictatură deplină și necontestată
Cu o zi înainte de decesul lui Hindenburg (1 august 1934) Guvernul Hitler adoptă Legea privind Șeful Statului prin care se stipula că la decesul șefului statului, funcția de președinte va fi absorbită de către cancelar care își va aroga titlul de Führer și Cancelar. Imediat după deces, Hitler pune în aplicarea decretul adoptat cu o zi înainte și având sprijinul Armatei nu întâmpină nicio problemă.
Ca să ofere impresia de legitimitate, naziștii organizează un referendum pe 19 august 1934 privind fuzionarea celor două funcții iar rezultatul de fost de 89,9% „Pentru“ și numai 10,7% „Împotrivă“.
Pe 20 august 1934 intră în vigoare noile texte de jurământ pentru militari și funcționarii civili, o formulă personalizată prin care noul „Fuhrer“ primea declarația de credință a subiecților. Era ceva nou și poate scandalos, dar nu pentru societatea germană de atunci.
Odată cu fuziunea celor două atribuții în stat, Hitler a câștigat puterea totală în statul german și începea să-și pună în practică planurile economice și politice expuse în cartea sa și în campaniile electorale.
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- TikTok Actualitatea Prahoveană
