Ştiam că suntem o naţie de tâmpiţi, dar nici chiar aşa, în asemenea proporție, adică jumate! Şi nu mă refer la câţi pică bacul, cu toate că şi melcul ăsta aleargă pe acelaşi culoar. Simt că deja vă sare muştaru’, dar lăsaţi!, că a fi tâmpit nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu înseamnă decât prost, idiot, imbecil, dobitoc, stupid, buimac, năuc, zăpăcit, tont, nătărău, nătâng, netot, nerod... Ce, e mai bine să fii hoţ? Ticălos?! Sau criminal!? Cum ar fi să fim o naţie de criminali, ai?, că mintea mea refuză să conceapă aşa ceva. Vedeţi, aşadar, că totul e relativ, iar a fi o naţie de tâmpiţi începe să devină, cum să zic?, dacă nu simpatic, cel puţin, suportabil.

Uite, n-am ce face şi mă f. şi pe mine o grijă. Câţi membri de partid or fi în ţara asta?! Așa… toți la un loc, nu contează culoarea carnetului și nici cotizația la zi, membru să fie. Nu sunt chiar atât de disperat, ca să mă intereseze câţi are fiecare partid în parte. Şi, oricum, n-aş afla adevărul, fiindcă ăştia mint şi când numără, nu numai când respiră. Aş vrea să aflu doar câţi sunt în total. Cu toptanul, cum zice moldovanul, normal că sunt priviţi de către politicieni ca o turmă de credincioşi, adevăraţi bigoţi politici care, în tratatele de politologie, sunt numiţi, uşor maliţios, “electorat captiv”. Deci, să fie un milion?

Când am urcat noi șapte din Azuga, bineînțeles că locurile la geam erau ocupate... așa că puteam să stau oriunde, ce mai conta?! În fond, dă-le naibii de peisaje, iar glasul roților de tren... pe mă-sa!, ce idioțenie o mai fi și asta... se-aude la fel de enervant peste tot, chiar și pe culoar, unde... să-mi bag picioarele dacă nu e mai mișto decât cu picii ăștia tâmpiți din compartiment... în special cu ochelarista năsoasă din fața mea, Doamne, ce genunchi nasoi are, ascuțiți de zici că sunt făcuți la strung, special să spargi gheață cu ei în fața casei... dar uite că tuta nu-și dă seama de asta... măcar să-i acopere cu o fustă mai lungă, dacă un trening nu i-a trecut prin cap să îmbrace, fiindcă așa se face într-o excursie... mai ales dacă ești fată corectă, pui, naibii, niște pantaloni pe tine, că mai urci pe vreo scară, pe niște ruine, în vreun copac, mai știu eu în ce... nu stai locului nicio clipă... mai e cineva în spatele tău, se mai uită, mai vede și ce nu trebuie...

Pe data de 2 august 1945 s-a încheiat Conferinţa de la Potsdam între noile puteri ale momentului URSS, Marea Britanie şi Statele Unite. Era o Conferinţă menită să confirme înţelegerile de la Yalta din februarie 1945 şi să clarifice anumite aspecte legate de soarta şi graniţele Poloniei, de împărţirea Germaniei în zone militare de ocupaţie şi împărţirea compensaţiilor materiale între aliaţi (inclusiv demantelarea industriei germane strategice şi mutarea ei în ţările învingătoare, cu cercetători cu tot). Germaniei i se rezerva un rol agricol în noua Europă postbelică. Ironia face ca lucrările s-au desfăşurat în Palatul Cecilienhof, ce aparţinuse Casei de Hohenzollern a Germaniei.

„Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.” Aşa începe o poezie care a făcut epocă, la vremea ei, fiind recitată peste tot, de la modestele serbări şcolare şi până la monstruoasele spectacole omagiale… şi continua: “E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare” (“Partidului”). A fost scrisă de George Lesnea, dar numele autorului are mai puţină importanţă, din moment ce poezia continuă să fie atribuită şi azi ba lui Dan Deşliu, ba lui Mihai Beniuc, ba cine ştie cărui alt poet de curte comunistă, pe ideea că tot o apă şi-un pământ….

Adică, noroi! Dar, vai, câtă dreptate avea noroiul! Şi cum mai crâcneam noi, câte doi, câte trei, cu ochii-n patru, să nu ne prindă cineva că spunem bancuri! Ei erau proşti, cu partidul şi cu versurile lor, iar noi, cu lecturile şi cu miştourile noaste, de!, eram deştepţi! Ne hrăneam cu iluzia că nici atunci, la vremea aceea, “Partidul” nu era chiar în toate „ce sunt”, când, de fapt, prea era!, dar auzi ce profeţie tâmpită!, să pretinzi că Partidul va fi şi-n cele ce mâine… Că doar n-o dăinui cât lumea, Partidul ăsta! Ba bine că nu!

Când și când, mă înglodea ceva în ochiul drept... așa, ca o înțepătură cu gămălia unui bold, o usturime ușoară amestecată cu o mâncărime nesuferită. Atunci, mergeam la fântână, mă spălam bine, apoi îmi scufundam fața în ciutură și deshideam ochii în apa aia rece și mâncărimea trecea imediat… sau, dacă nu era chiar atât de rău, mă frecam, pur și simplu, la ochi, cu nodul degetului mare strâns în pumn laolaltă cu celelalte. Asta, până mi-a luat seama mamaia: Ia, vino, mă-ncoa… ce-ai tu la ochiu-ăla? Ce te tot freci așa? Că te văzui eu de câteva zile… ce-ai pățit? Ia uite-te la mine, așa… vino mai aproape… te doare? Da’ mai vezi, mă, lică?, tu mai vezi ceva cu ochiu-ăla, ia închide-l p-ălalt… Eu o țineam înainte că… n-am bre, nimica, mă înglodește ceva câteodată da-mi trece repede cu apă rece. Mă, ție ți-a intrat mai dămult ceva în ochi și s-a făcut o cămășuială acolo, de-aia vezi încețoșat, că-ți astupă lumina ochiului… se vede de-aici, ceva alb și rar, așa, ca un prapore dă miel… hai să mergem la baba Ivanca, să te vază ea! Nu merg, bre, la nicio babă Ivanca, n-am nimica, îmi trece…

Atunci l-am văzut și eu... Am auzit alaiul venind spre Lunca Fântânii și m-am urcat primul pe ghizduri, ținându-mă strâns de stâlpul lanțului... așa că pe mine și pe încă vreo trei, patru băieți din vecini nea Lică Zaharia ne-a lăsat să stăm acolo, iar pe ceilalți îi alunga cu joarda: Plecați, bă, puțelor, d-aici, ajunge un înecat pe ziua de azi... voi vreți să-mi spurcați fântâna?! Când au ajuns cu mortul la fântână, hopa și șeful de post Melinte și încă cineva de la primărie, mai târziu, nea Lică zicea că fusese secretaru’... gâfâind pe biciclete și strigând de departe: Opriți! Opriți-vă, bă, că vă arestez pe toți! Taicu era cu fața în sus, purtat pe după umeri de Dorel Orleanu și de încă un băiat mare și ținut de picioare de frati-su, cu capu’ atârnat, bălăbănindu-se aproape să șteargă țărâna... Jos! Puneți-l imediat jos!, zbieră din nou Melinte, aruncându-și bicicleta cât colo... Păi, cum, jos, șefu’? În țărână?!, făcu Dorel... nu e păcat? Că nici sufletu’ nu și-a luat zboru’ din el... Stați așa!, strigă nea Lică pe neașteptate... mamă, dă, fă-ncoa rogojina aia, da’ repede! Și atunci l-am văzut ca lumea pe Taicu, imediat ce l-au lăsat ăia jos pe rogojină doar la câțiva metri de fântână, cu fața în sus, așa cum îl duseseră pe brațe... iar milițianul și secretarul reușiseră să facă un cerc larg în jurul lui, deși curioșii se tot adunau de peste tot.

Nu, nu ştiu ce să mai cred. Nu mai ştiu ce să cred despre noi înşine, despre poporul ăsta, despre naţia asta, despre ţara asta, despre populaţia asta şi despre conducătorii ăştia pe care şi-i alege şi apoi nu-i mai respectă, dar continuă să-i tolereze. Pe jumătate, sunt înclinat să cred că e vorba de un blestem istoric. Orice-am face, orice-am drege, nu ne iese. Oricât am fi de buni, de inteligenţi, de competenţi, de cinstiţi, harnici, bine intenţionaţi şi responsabili, pur şi simplu, nu ne iese nimic din ce încercăm, dăm greş de fiecare dată când ne propunem ceva şi o luăm în barbă original, după care ne punem ori pe criticat, ori pe jelit.