Să dea Dumnezeu să miroși cartofi împuțiți, zicea Laiu Bețâu când îl supăra Nelu Blaneș: Mă, Laiu, mă... care e, mă, numele tău adevărat, că proștii ăștia crede că pe tine chiar așa te cheamă, Bețâu, cum te-a poreclit olteanca aia cu gura mare a lu’ Danciu de la 2, da’ eu nu cred, că ăsta nu e nume de bozgor, doar poreclă de băutor fruntaș... Ia, arată-ne buletinu’! Când era beat mort, adică... bine făcut, în limbajul tolerant cu slăbiciunile omenești al celor de la barăcile Coloniei, lui Laiu, cum îi zicea toată lumea, nu-i mai ajungea blestemul cu cartofii stricați, ci o da direct pe ungurește, boscorodind în limba lui complicată: Sült paraszt... néz mint hal a szatyorban... până ce venea într-un suflet Feri Ceferistu, care mai întâi îi potolea pe tovarășii de beție ai lui Laiu: Mai, preiten, nimicu zice Lajos de mama, e numa un moghior gluma, așa, că țăran la cuptor la mine uită ca peștele din sácoșe, și după aia se înfigea tare în prietenul lui: Mai, boanghene prost, tu nu știi gluma de la preiten asta Colonia, mai, cu ei beut și jucat tabinetele întreg noapte și acu te faci baftă, nu șade bine la băiat bun ca tine... Și Laiu se potolea la moment, își termina dintr-o sorbitură sticla de bere, se lungea în pat și se punea pe sforăit de ziceai că se dărâmă baraca, ne miram că nu deraiază trenurile, că nebuna de Iloanca lu’ Erja așa se și prostea: Sforăie nea Laiu... sare comolotiva de pe șine...

„Cioca, boca/ sărăntoca!”... asta era ceea ce ne scotea cel mai mult din minți, mai mult chiar ca ”Oltenii, oltenii, țăranii și sticlenii”, vedeam roșu în fața ochilor și aruncam și mai și cu pietre în ei, peste calea ferată, spre magazia gării, unde era cazemata lor și unde se mai întâmpla să spargem vreun geam, ba chiar să mai lovim vreun trecător nevinovat, cum a fost astă toamnă, când i-am spart capu’ lu’ moș Mardare, omu’ de hamalâc de la alimentara lu’ nea Stoica, de s-a dus ăla la Miliție cu sângele șiroindu-i pe față, strigând cât îl ținea gura: M-ați omorât, m-ați omorât, criminalilor!, și după un sfert de oră s-a văzut norul de praf lăsat de GAZ pe drumul fabricii, dar noi deja eram despuiați pe malul apei, dincolo de păduricea de scaieți, bălăcindu-ne la Lido, bulboana aia mișto de-o făcea Prahova chiar în dreptul Coloniei…

Clasarea dosarului privind evenimentele din 10 august 2018 a produs stupoare, indignare și mânie pe bună dreptate. Decizia este ticăloasă și nedemnă pentru niște magistrați care ar fi trebuit să reprezinte acuzarea. Nu trebuie să fii specialist în drept penal sau civil pentru a vede superficialitatea cu care a fost tratată această speță. Bătuții și gazații din ziua aceea de vară au aflat cu ocazia asta ca au fost doar victimele unor acte izolate de exces de zel din partea jandarmilor. După ce acest dosar a fost plimbat prin trei parchete, până la urmă procurorii DIICOT au ales soluția „batistei pe țambal“ și aruncă o vină morală pe protestatari care, chipurile, nu s-au delimitat de „provocatorii“ de meserie care s-au încăierat cu jandarmii pe orele înserării.

Practic procurorii și-au însușit argumentele jandarmilor.

Procurorii emit un comunicat prin care se arată că jandarmii nu erau pregătiți pentru excaladarea protestelor. Total fals, toți jandarmii așteptau echipați cu ținuta de „riot“ – Cască, scuturi, protecții-membre etc. În plus, dispozitivul era masiv, plus efective ținute în rezervă. Se uită că jandarmii nu au schițat nicio acțiune de extragere a scandalagiilor din mulțime. Din imaginile filmate de presă de pe clădirile din jur se poate observa că există un spațiu gol între băieții la bustul gol, ușor de recunoscut, și restul mulțimii.

Dacă eu scriu acum o frază, să zicem asta: ”Prostia este periculoasă, fiindcă prostul scoate ceva din context, face o observație stupidă asupra acelui ceva, elaborează ad hoc sau, cel mai adesea, preia o teză cât mai aberantă posibil, și, în cele din urmă, sclipind de suficiență de sine și doldora de certitudini false, se înverșunează agramat și se avântă nebunește în a da și a răspândi soluții dintre cele mai fanteziste, comițând deja un rău aproape ireparabil care, amplificat la scara întregii societăți și, conexat cu tot felul de alte fenomene psiho-sociale și cultural-economice, poate să declanșeze evenimente grave, cu consecințe catastrofale”… deci, dacă eu am scris deja această frază, cu siguranță se vor găsi mulți care să-mi reproșeze, în cel mai bun caz, doar ironic, dar nu exclud deloc varianta grosolană, sau direct obscenă, că: ”Bine, mă, deșteptule, ești tu deștept care te pricepi la toate și faci pe nebunu’ că dai tu lecții la toată lumea, dar cine spune că ai tu dreptate și nu prostul ăla așa cum îl jignești tu pe cel care gândește altfel decât tine”. Și, cu asta, dialogul s-a terminat, comunicarea este blocată, taberele stau față în față, ostilitățile pot să izbucnească oricând.

M-am lovit de proşti toată viaţa. Dar nu asta m-a deranjat, fiindcă proştii pot avea, unii dintre ei, cel puţin, şi calităţi care îi fac suportabili. Proştii pot fi agreabili, amabili, simpatici, harnici, de încredere sau mai ştiu eu cum. De prostie însă m-am lovit ca de un zid. Imens, cenușiu, mut, dur, impenetrabil, copleşitor… La distincţia între proşti şi prostie am ajuns destul de târziu, când am descoperit că nu există prost perfect şi, mai ales (asta a fost deziluzia adolescenţei mele) când mi-am dat seama că prostia deştepţilor este cu mult, mult mai oribilă. Agresivă. Fudulă. Devastatoare. Imbatabilă. Tot cam pe atunci am învăţat să fac şi diferenţa între proşti şi ignoranţi.

În primul moment, nu știam... exact unde sunt, fiindcă, pur și simplu, mă trezisem dintr-o dată acolo... și doar când m-am dezmeticit puțin, două, trei secunde, parcă, parcă locul începuse să semene cu străduța aia pietonală de sub Piciorul ceasului de la Hale. Cu atât mai puțin știam ce naiba căutam acolo, la ora aia, când după-amiaza se stingea în valurile serii, lăsând unei lumini de aur aspru doar acoperișurile clădirilor și vârfurile copacilor, pe când jos, pe unde umblă oamenii, se desfășurau cu repeziciune sulurile mari de tul ale unei penumbre groase, care fremăta de primejdii. În orice caz, senzația era că trebuie să merg undeva, dar nu prea știam unde și nici nu prea aveam chef. Da’ de ce-or bea tipii ăștia în picioare la mesele alea înalte?, că bodega parcă era mai încolo, după colț, cu mese și scaune ca lumea, plus terasa aia drăguță de pe acoperiș... că, la naiba!, piață, piață, dar, totuși, suntem în centrul orașului.

Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

E!, de exemplu, cât de prost trebuie să fii ca să crezi că există ”11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii”. Ce-i al sculptorului e al cezarului sculpturii mondiale, dar, nu vă supărați, ce-a scris Brâncuși ca să poată fi considerat un etalon de referință pentru limba română ”de baștină”? Dar să nu sărim totuși peste titlu, fiindcă treaba aia cu ”româna limbă unică” e a naibii de incitantă. Cum adică, ”limbă unică”?, din moment ce e de ajuns să asculți cum cântă drăgălașii de la grupa mare ”Frère Jacques, Frère Jacques Dormez-vous? Dormez-vous?”… și numai dacă învățătoarea reușește, contra o înghețată, să-i facă pe derbedeii de-a IV-a să-și ridice ochii din telefon, unde joacă ”Honour of Kings”, tot română limbă unică și asta, da? Ar fi multe de spus, dar e pierdere de vreme să acorzi (prea mare) atenție cuiva care chiar crede și se mândrește că româna este ”așa o limbă unică”. Păi, sigur că este! Dar e plin globul pământesc de limbi… unice.

Există o unică bulgară, o unică japoneză și o unică singhaleză, ne place, nu ne place… Și, ne convine, nu ne convine, chiar și cebuana este o limbă ”unică”, fiind vorbită de vreo 20 de milioane de oameni, undeva prin Filipine. A, dacă o mai vorbeau și vreo 5 milioane pe la Făurei, Țăndărei sau Mizil, da, cebuana filipinezilor nu mai era unică… avea o soră geamănă la Fefelei!

Veţi spune că am luat-o razna pe două roţi. Ba, nicidecum! Nu numai că nu am avut, nu am şi nici nu voi avea vreodată motocicletă, dar nici măcar nu m-am urcat, nu mă urc şi nu mă voi urca vreodată pe una. La drept vorbind, nici nu mă interesează motocicletele. Şi, dacă tot nu s-a înţeles, e cazul s-o spun răspicat – nu de motociclete este vorba aici, ci de cu totul şi cu totul altceva. Nici măcar de muzee, neapărat. Ci de cultură. Şi de oameni. De concepţia şi de atitudinea oamenilor faţă de cultură.