Se face că întreţinerea nu costă 680, ci doar 600. Nu, mai puţin nu se poate, dă-o naibii... Doar un fachir şi-ar imagina că ar putea să coste numai 400. Dar, la dracu!, ăştia sunt căliţi. Tu poţi să faci duş cu apă rece? Îţi imaginezi că în cutia poştală vei găsi o factură pe care la total de plată scrie doar 200, nu 350. Să vezi ce-o să-i fac lu’ pramatia aia de fii-mea, că numai ea vorbeşte atâta. Asta la mobil, fiindcă la cablu e fix 134 virgulă ceva. Nimic de negociat, nimic de imaginat! Apoi, preţ de o staţie, ultima, mai ai timp exact cât să-ţi imaginezi că nu ai datorii de 4, ci doar de 2 sute, că o rochie pentru ziua nevesti-tii nu ar costa... ci doar....

O celebră butadă sună aşa: „Cuvintele i-au fost date omului ca să-şi ascundă gândurile”. Corect! Dar parcă numai cuvintele? Zâmbetul ce-are? Cât rău nu poţi face cu zâmbetul pe buze?! Dar ochii? Nu numai că poţi minţi pe cineva privindu-l în ochi, că aici intervin cuvintele care uneori te pot trăda, dar poţi să ucizi fără să clipeşti. Fie doar şi vise. În fine, nu anatomia duplicităţii mă interesează aici, deşi ar fi de scris un întreg tratat despre asta, despre cum pielea de pe tine poate să fie de drac, cum e să muşti mâna care te-a hrănit sau să fii numai ochi şi urechi, ca să pârăşti mai mult, trup şi suflet, ca să trădezi mai bine etc.

În fine, cedez (uite că se cedează şi la amabilitate, nu numai la ameninţări) şi cobor din maşină, ca să-i explic mai de aproape: Băi, tată, lasă, nu e nimic serios, ştiu că nu am scurtă pe stânga, dar nu merg noaptea, o rezolv în ţară! Non, non!, c’est très grave… se oţărăşte el la mine, agitând arătătorul, adică: Nu, nu... nu se poate!, gata - gata să-mi pună mâna în piept, ca să mă oprească să fac vreo prostie, de parcă eram cel puţin căposu’ ăla de cumnat-su, mafiotu’ din Marsilia sau vreun verişor de-al doilea, peizan din Pirinei… l’amende est très élevée! La chestia cu amenda, normal că-mi filează becul, aşa ars cum era: Cât? Adică, combien?! 75 de euro, cher monsieur, dar problema se poate rezolva rapid, chiar aici, în apropiere, am un prieten care lucrează la service, un meseriaș a-ntâia! Hait!, al naibii franţuz!, uite cum mă face din vorbe, bine, bre, m-ai convins, cum ajung la amicul matale? Simplu!, zice binefăcătorul nostru, te ţii după mine. Şi se urcă într-o Dacia Lodgy nou nouţă.

Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică: ...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

Ba chiar dimpotrivă, se trăieşte foarte bine! Pe principiul “dacă nu curge, pică”, şpaga mică face vila mare, maşina scumpă şi obrazul gros Dar cu șpăguță se ține chiar și obrazul subţire. Ba chiar mai sigur decât cu vreun şpăgoi tip bombă cu ceas, să dormi iepureşte în fiecare noapte, năduşind sub plapuma coşmarului că-ţi bat mascaţii la uşă taman când ţi-e agoniseala mai dulce.