Realitatea TV continuă să se discrediteze profesional într-un ritm demn de OTV-ul poporului. La fel ca şi în tomberonul cu urcare pe satelit al lui Senzaţionescu, limita bunului-simţ este depăşită printr-o tabloidizare demnă de România Mare. Sau, maro, după preferinţe.

Imaginea este preluată din Revista 22, distracţie plăcută!

Sunt unul dintre susţinătorii omului Emil Boc. Încerc să nu fiu manipulat de asasinatul mediatic pus la cale împotriva premierului. Ştiu că Emil Boc este un om corect. Ştiu că Boc nu e părtaş la măgăriile unor miniştri preocupaţi doar de propria îmbogăţire. Ştiu că Boc nu e corupt şi, oricât de mult voi fi înjurat după această declaraţie, am încredere sută la sută în omul Emil Boc.

La ora la care scriu (vineri, 18 februarie, ora 22:00) în Bariera Bucureşti miroase insuportabil a gaz. Am condus pe cineva acum zece minute acolo şi am simţit că mi se face rău la volan.

Între timp, primarul Andrei Volosevici stă, probabil, liniştit în casa sa din Păuleşti, prefectul Adrian Dobre o fi deranjat doar de zgomotul de oraş mare al Bucureştiului în care locuieşte, iar preşedintele „de la bloc” al Consiliului Judeţean Prahova, care locuieşte prin Democraţiei, la doi paşi de Bariera Bucureşti, ori e plecat, ori are simţul olfactiv serios afectat (altfel nu-mi explic completa lipsă de reacţie la ceea ce se întâmplă cu aerul care ne distruge în fiecare secundă zilnic plămânii).

Se face o săptămână, mâine, de când la Ploieşti mirosul se benzen se combină cu cel de azot, apoi cu cel de gaz, de hidrogen sulfurat şi cu alte mirosuri ciudate care dau senzaţia de înec, de sufocare şi de sfârşit al lumii.

În toată săptămâna asta am asistat la un spectacol penibil dat de autorităţile locale, fie că au fost alese uninominal, fie că au fost numite de la partid.

De luni şi până azi am asistat la două conferinţe de presă care au reunit factorii de decizie la nivel judeţean în ceea ce priveşte protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor.

De fiecare dată ni s-a spus că nu se ştie cine poluează. Că poluarea nu e, de fapt, poluare, că ceea ce se întâmplă e doar un „disconfort olfactiv”. Că staţiile de monitorizare a calităţii aerului amplasate la Ploieşti  nu au rol de alertare, că Lukoil se jură că nu de la ei vin mirosurile.

Am văzut oameni care stau bine tolăniţi pe fotolii de bugetar, în funcţii-cheie, în faţa cărora alţii (printre care unii, probabil, infinit mai competenţi decât ei) se înclină, spunându-le „şefu”, i-am văzut revin pe şefii unor instituţii publice bâlbâind nişte explicaţii de toată jena.

Singurul demn dintre cei implicaţi în toată chestiunea asta este colonelul Nicolae Popescu de la Inspectoratulpentru Situaţii de Urgenţă. A fost singurul care nu s-a grăbit, în calitate de autoritate, să ne asigure că e în regulă, că  ni se pare, că disconfortul olfactiv, că legea nu permite şi nu prevede…

Mi s-a părut corect demersul primarului Volosevici de a cere un punct de vedere de la autorităţi, consider ok intenţia lui de a schimba legea şi cred că Volosevici e ipocrit atunci când se identifică cu noi, ploieştenii… E de doi ani jumate primar, iar în Ploieşti nu miroase de ieri, de azi.

Să nu-i uit pe stimabilii domni din opoziţie… PSD şi-a adus ieri la Ploieşti ministerul mediului din guvernul din umbră, iar, la finalul discuţiilor purtate cu uşile închise, purtătorul de mesaj Ion Iliescu habar nu avea de poluarea din oraşul în care tocmai se discutase despre protecţia mediului…

De toată jena, domnilor.

Aş suna la 112, să anunţ că la ora asta oamenii din Bariera Bucureşti sunt gazaţi la greu. Dar ştiu că apelul meu ar fi doar unul la multele contorizate în ultima săptămână.

Cred că în orice ţară civilizată oamenii cu putere de decizie ar fi demişi (nu mai cred în onoare) dacă, după o săptămână de poluare masivă continuă, ar veni să spună că nu ştiu cine gazează un oraş întreg, nu ştiu cine distruge sănătatea a sute de mii de oameni, cine ia şansa la o viaţă normală a mii de copii nenăscuţi încă. La noi nu e aşa. Hai, că devin patetică şi nu am chef de asta. Vreau să ies în stradă şi să arunc cu ouă clocite în birourile domnilor ăstora care nu fac nimic pentru a-mi proteja dreptul de a respira un aer sănătos. Venişi cu mine?

PS: sunt curioasă dacă domnilor şi doamnelor Boc, Udrea, Anastase, Igaş, Funeriu, Boagiu, care au fost azi pe la Ploieşti la o făcătură electorală nu le-a mirosit, când au trecut spre Bucureşti prin sudul oraşului. Sau poate SPP-iştii avizaţi setaseră deja pe „recirculare” aerul din limuzinele ministeriale.

Daciana ILIE

Şi tare-i greu pe pământ, exclama într-o poezie Bacovia. Era şi este, dar mai ales în România, poate de atunci, sigur de acum. O ţară a proverbelor amare, ca şi cireşele şi rădăcinile, a grotescului inepuizabil, a absurdului corcit cu deriziunea. Colac peste pupăză, sună o zicere. Colaci de comând, nu unul, ar trebui să-şi atârne de gât bălţata zburătoare a humuleştenilor. Cam asta ne-ar cam fi şi flamura: pe un postav mâncat de molii şi putrid, o pupăză de pe care se scurg stridentele colori, ciugulind greoi din nişte colaci uscaţi şi dintr-o colivă acrită. Boală lungă, drum întortocheat, cu sfărşit bahic, cum îşi titula un op cărămidal un prozatore valah, fiu de stalenişti, actualimente (adică, se alimentează actual…) scenariste pe la cea americană uzină de vise pe celuloid.

A murit cel care a cântat acele versuri memorabile, într-un moment când destinul ţării încă se mai putea îndrepta spre speranţa de mai bine. Nu a fost să fie. Imnul golanilor a fost anihilat de minerii veniţi la Bucureşti ca să oprească avântul celor care şi-au dat seama că eşalonul doi de comunişti ai PCR, susţinut puternic de structurile informative ale fostei Securităţi, pe fondul urletelor tovărăşeşti a unei mase de bizoni manipulaţi în stradă, adică "oamenii muncii" care strigau "Noi muncim, nu gândim", "Iliescu apare, soarele răsare", vor să instaureze în România un regim neocomunist incapabil să reorganizeze ţara spre drumul european pe care îl meritam cu toţii. Ateul Iliescu a reuşit, golanii au plecat acasă sau, după caz, în mormânt.

Cred că actualul Guvern al României este rupt total de realitate. Premierul Boc are o căciulă mult prea mare şi, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, imensa căciulă i-a căzut pe ochi. Iar Boc orbecăie crezând că poate şi mai ales încercând să convingă pe toată lumea că ar avea mari competenţe în a conduce administraţia unei ţări. Şi o face,  dar ţara merge prost, anapoda, ca să nu spunem deandaratelea, împotriva evidenţelor şi  realităţii. Boala de care suferă actulul executiv este una foarte veche şi ea s-a manifestat, din plin, la absolut toate guvernele post decembriste. Nici premierul Roman, iar peste ani de zile, nici executivul condus de Emil Boc nu au reuşit să asigure o dezvoltare naturală şi firească a societăţii româneşti. Încropiri, măsuri pompieristice, de scurtă durată, sub presiunea zilei, dar niciodată un proiect bine sructurat pentru realizarea unei dezvoltări naturale a economiei, a instituţiilor statului şi mai ales a relaţiei dintre stat şi cetăţean, dintre stat şi societatea civilă, dintre stat şi agentul economic. Antagonisme, repulsie, obtuzitate, încrâncenare, ură, suspiciune – sunt doar câteva din “esenţele” folosite în acest imens melanj social-economic şi politic al României ultimilor 20 de ani.

Haitele şi casta

În schimb, de ceva vreme cam fiecare segment social, economic sau profesional se află într-o bătălie cruntă. Toţi împotriva tuturor. Haitele clanurilor de toate soiurile - şi aici se pot include şi politicienii, partidele, sindicatele, presa dar şi mai toate profesiile, chiar şi pensionarii – au pornit la un război pe viaţă şi pe moarte. Ca să nu mai spunem de sugrumarea oricărei idei prin care statul român ar asigura protecţia sau prevenirea unor derapaje sau abuzuri împotriva cetăţenilor săi. Nimeni nu mai caută o cale de comunicare, o cale de compromis sau de găsire a unor criterii comune. Babilonul pare să fie o joacă de copii - dacă stăm şi privim atent la ce se întâmplă în România zilelor noastre. Parcă nu mai vorbeşte nimeni aceeaşi limbă, parcă nu mai exită nimic din ce credeam că ar aparţine tuturor. Teamă, suspiciune, ură şi suntem… fiecare pe cont propriu… Scapă cine poate! Ca urmare statul, ca sistem de organizare, politic şi administrativ, nu mai există. Culmea că ne place să spunem că suntem europeni, moderni şi alte bla-bla-bla-uri. Oare? Ce glumă bună!

Mâna invizibilă este paralitică

Un gânditor, tatăl neoliberalismului, economistul Adam Smith spune că statul nu trebuie să intervină de nici un fel pe piaţă deoarece acolo unde există libertate, concurenţă reală, întotdeauna intervine o mână invizibilă. Adică jocul dintre cerere şi ofertă. De 20 de ani ni se spune că România este o ţară capitalistă, că avem libertate şi piaţa de la noi este bazată pe cerere şi ofertă! O glumă, evident! Care dacă n-ar fi aşa de proastă ne-ar face să râdem în hohote. Dar, deocamdată plângem! Sunt doar câteva domenii, minore, în care mâna invizibilă a acţionat dur şi radical. De la buticarii care vindeau sugiucuri turceşti, suc la dozator, vată de zahăr sau papuci şi blugi aduşi din bazarele Orientului, s-a ajuns la un despotism al marketurilor şi o dictatură a statului. Nu există libertate şi nici loc de manifestare pentru acea mână invizibilă în România. Nici în domeniul bancar şi nici în cel al energiei – ca să ne referim la doar două dintre aspectele fundamentale care fac atât tonul cât şi muzica pe piaţa şi plaiul mioritic!

De exemplu, în Prahova, de ani buni, s-a dezvoltat în mare măsură un soi de lanţ trofic în care mulţi aşa-zişi investitori s-au dezvoltat sugând bani grei de la bugetele judeţene, administraţiile locale sau ale statului. Firme care nu au avut decât un patron apropiat mai marilor zilei şi... cam atât. Care talente de marketing, organizare, eficienţă, productivitate? Efectul social şi economic a fost acela că s-au creat un fel de caste, izolate, obtuze şi perfect închise, care nu prodcea absolut nimic pentru judeţul Prahova. Doar pentru gaşcă şi cei câţiva din jurul acesteia! Restul… să se descurce! Unii au reuşit să supravieţuiacă foarte greu. Cu muncă titanică şi de nedecris. Asta nu însemnă că acum o duc bine şi au şanse de a scăpa in criză. Deloc! Fiecare se salvează cum poate. Chiar şi antropofagia este o soluţie! Desigur că sensul este economic!

„Ia zi, mă, popo, unde e, mă, Dumnezeu’ ăla al tău acu’, de ce nu mă trăzneşte? Bă, io, unu’, nu înţeleg cum unu’ mare, adică care nu mai ie copil, să creadă aşa ceva. Adică tu îmi zici mie că e acolo, sus, unu’ care zboară prin aer? ... în morţii mamilor voastre de trădători!”.

Nu te revolta, încă, dragă cetitorule. Sau, indignează-te cumplit, pe bună dreptate. Înainte de a ne „tălmăci” vroiam să mă amuz şi să scriu, jucăndu-mă, „indi-gne-a-zăte!” Şi acum tălmăcirea promisă. Aşa scria, cu greşelile de rigoare (?), pe-o pancartă a studenţilor protestatari participanţi la mitingul organizat de sindicate împotriva măsurilor discreţionare şi obtuze ale unui guvern nepriceput şi depăşit.