Evident că tonul general face muzica şi atmosfera în care trăim. Aproape de nicăieri nu ni se oferă vreo speranţă, o brumă de nădejde, o rază de soare! Peste tot doar sclipici şi culoare de faţadă. În rest, doar după o mică clătinare vedem că mai nimic nu-i aşezat într-o ordine firească.

Când vă obijduiesc cu aceste rânduleţe, Congresul liberalilor nu a decis încă, prin vot, democratic, nu-i aşa?, cine va fi starostele. Este sâmbătă, cer jos, apăsat de anxietăţi trezite şi de nişte discuţii prelungite despre cutremure. 4 martie, cifră fatidică. Ca să nu mai vorbim de o alta, trezeci şi trei, câţi ani sunt din 1977. La Congresul liberalilor nu vor fi seisme. De fapt,  exprimarea corectă ar fi „ la congresele liberalilor”, pentru că sunt două: unul... „ordinar” (!) şi unul „extraordinar” (?). La unul, s-ar discuta „doctrină, direcţie, identitate”, la celălalt, concluziile şi clarificările teoretice vor urca şi spre o încoronare la vârf, prin verdict electoral „prezidenţial”.

Un Iliescu bolborosind, întunecat, asupra foii albe de hârtie, un Năstase ajuns un biet atelaj sau ataş, cumplită degenerare a unei trufii de vizir, un Diaconescu care îşi masca şi apetitul de putere şi „cocoşismele” inerente glandelor masculine la 50 de ani, un Geoană parcă mai puţin săltăreţ şi de care a început  să ne cam fie milă...

Prin candoarea chemării întru credinţă este descrisă Biserica în forma, niciodată străină, a revelaţiei şi depărtării. Atunci când Biserica înduhovniceşte treimic, credinţa dimensionează cu o blândă acuitate întreaga lume, înnoind-o, astfel încât prin creştinătate omul să poată cunoaşte noutatea în sine. Pentru că înduhovnicirea este locul geometric al noutăţii prin care Treimea, ca înţeles revelat, dimensionează definitiv lumea până la sfârşitul ei, aşa încât a-plecarea în lume a divinităţii, ca înduhovnicire ecleziologică, este o noutate, putem spune că esenţa noutăţii nu poate fi decât duhovnicească, iar noutatea exclusiv de natură ecleziastică.

Numai şi numai pentru că religiozitatea devine creştinătate, credinţa fixează aceste traiectorii lumeşti ale Treimii în materialitatea lumii (ca Trup Născut). Această fixare înseamnă dogmatizarea netemporală a Treimii prin acţiune ecleziologică asupra timpului istoric. Acţiunea ecleziologică survine ca urmare a coborârii, venirii sau a-plecării în lume a divinităţii. Creştinătatea este sacrificiu ecleziologic. Creştinătatea stăruie prin Sfânta Treime ca vocaţie trinitară pe pământ a Bisericii. Sacrificiul ecleziologic face parte din esenţa credinţei creştine.

Credinţa stăruie prin Cuvânt. După cum credinţa survine ca a-plecare sau venire în lume, şi este Biserică deoarece conţine sacrificiul ecleziologic, asemenea şi născutul impune îndumnezeirea omului câtă vreme creştinătatea este o transcendere a religiei însăşi. Credinţa creştină, pe lângă sacrificiul ecleziologic, în esenţă, este şi îndumnezeire.

Altfel spus, sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, ca îndumnezeire a omului, ţine de esenţa creştinătăţii. Ce ţine atunci de esenţa cuvântului, ca determinare atât de tainică, încât Hristos însuşi este denumit Cuvântul Întrupat?

Încrederea, determinată de candoare, apelează la folosul cuvântului. Ştim că religiile precreştine sunt confruntate (ca şi ştiinţa) cu recunoaşterea obiectivităţii, nelucrativă totuşi în privinţa începutului lumii, a legii cauzalităţii. Creştinătatea, prin sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, se întemeiază pe Cuvânt şi pe Treimea care presupune Cuvântul (Ioan). Lumea însăşi survine prin credinţa care întrupează cuvântul în sine. Această întrupare este Trupul Mântuitorului.

Prin Trupul lui Hristos, Dumnezeu este în Trup. În măsura în care sacrificiul ecleziologic întemeiază Biserica, credinţa creştină îndumnezeeşte şi împământeneşte, în acelaşi timp, Trupul Mântuitorului. Credinţa îndumnezeeşte, întru Sfânta Treime, şi face ca Trupul născut al lui Hristos să fie om şi Dumnezeu.

De ce divinitatea lui Hristos, a Trupului său, este percepută de noi doar prin mijlocirea sau stăruinţa credincioasă?

Mai puţin decât din neştiinţă, răspunsul la această întrebare este oprit mai degrabă de freamătul nemăsurat al unei rigori ce ni se impune. Ceva legat de fiecare dintre noi, în parte, şi tainic în acelaşi timp pentru toată lumea. Faptul că Trupul Său omenesc este şi divin solicită din partea noastră un simţ suplimentar, de întâmpinare.

Divinitatea şi omenescul Trupului lui Hristos sunt mijlocite şi de asemenea sunt însăşi stăruinţa credincioasă, aparţinând astfel, spre înţelegere, numai credinţei, prin aceeea că ea însăşi, credinţa, este Acel Trup. Şi astfel omenescul Trupului divin impune o dogmatică iminentă omenescului aşa încât omul să poată sesiza în trup lumea făcută, în integralitatea ei, sălăşluită şi adăpostită prin formele rânduite de încredinţare şi credinţă. Noutatea creştinătăţii fiind, de aceea, dimensiunea Trinitară prin care lumea capătă, pe lângă cele cunoscute, dimensiunea credinţei nu doar ca noutate absolută, ci şi ca Întrupare. Credinţa creştină transcende orice hazard religios.
Astfel, esenţa speranţei, în context creştin fiind cuvântul, este       determinată de certitudinea cuvântului rostit ca referinţă şi devenire într-un prezent la care abia orice speranţă se poate raporta dogmatic.

Sacrificiul ecleziastic şi Trupul lui Hristos aparţin esenţei credinţei creştine, nedespărţite însă şi nestricăcios amestecate între ele, după cum este ştiut, ca tot ce adună laolaltă creştinătatea. Şi totuşi, când vorbim despre creştinătate, cuvintele noastre arată mai curând întregul, pentru ca percepând astfel lumea să ne putem poziţiona, în propria noastră credinţă, faţă de lumea însăşi. Căci scopul nostru este mântuirea pe care spre a o avea vorbim despre creştinătate ca despre ceva la care, în întregul ei, cu cele vechi şi noi, cu viii şi cu morţii, ne alăturăm şi suntem, în încercarea recuperării sinelui şi sufletului nostru, pentru Judecată, recuperând candoarea la care însuşi Mântuitorul ne îndeamnă spre a putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor.

Atunci când vorbim despre sacrificiul ecleziastic şi despre Trupul lui Hristos nu putem ignora condiţia noastră păcătoasă şi condiţia noastră cu atât mai firavă cu cât încercăm să ne apropiem de aceste temeiuri ale lumii. Căutarea legată de legea creştină a iubirii trebuie ea însăşi făcută cu anume smerenie şi de aceea poate, uneori, ne-am avântat sau ne-am înverşunat cu mai puţină cuviinţă şi mai asemănători vieţii şi lumii acesteia decât candorii ce s-ar cuveni în preajma unor asemenea cuvinte. Pentru că, Mântuitorul însuşi o spune, nu poţi sluji la doi stăpâni, adică şi să fii îndrăzneţ la vorbe şi smerit până la tăcere. De aceea, creştinătatea ne învaţă, mai mult decât orice credinţă, că viaţa lumii acesteia este opusul candorii, nemaivorbind de sfinţenie care este altceva decât lumea însăşi.

Mircea, fă-te că lucrezi!

Cu această indicaţie regizorală a actorului Ion Caramitru dată poetului Mircea Dinescu a început Revoluţia din prag de Crăciun 1989, sau cel puţin înscenarea ei la TV. „Aţi minţit poporul cu televizorul!”, scandau apoi pe stradă fidelii adevărului televizat. Şi cadavrele de la Timişoara prezentate lumii ca victime erau în realitate deshumate din Cimitirul Săracilor şi nu au avut nimic de-a face cu evenimentele. Chiar şi vânarea teroriştilor, la care era antrenată toată populaţia, s-a dovedit a fi o farsă. „Cine a tras în noi, după 22!”. Nici astăzi nu se ştie cine erau teroriştii şi mai ales de ce a fost creată o atmosferă de haos şi teroare în România.

Revoluţii planificate

În nicio altă ţară din fostul lagăr comunist care revenea la normal prin „revoluţii de catifea” planificate după înţelegerea ruso-americană nu au fost lichidaţi conducătorii şi peste 1.000 de cetăţeni.
Pretutindeni se scanda „Fără violenţă!” şi „Noi suntem poporul!”. Pe de altă parte, nicio altă ţară din Lagăr nu era atât de izolată ca cea a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. La Bucureşti nu erau trupe sovietice sau agenturi frăţeşti ale KGB-ului implicat activ în refacerea libertăţii şi demnităţii cetăţenilor prin sprijinirea forţelor progresiste. Nici un climat spiritual occidental, ca in Polonia „Solidarităţii” sau în Ungaria, unde s-a demontat Cortina de Fier şi s-a înlesnit fuga a sute de germani în Cehoslovacia, de unde au ajuns în RFG cu un tren care a trecut prin RDG.

Terorism şi haos controlat

Numai un orb nu vedea că ocupaţia Moscovei asupra Europei de Est s-a încheiat fără război. Comunismul, instaurat în urma unor conflagraţii mondiale, îşi dădea duhul în Europa, în mod... „catifelat”, după ce agonizase îndelung. Securitatea a avut clarviziune şi nu a intervenit  pentru a înăbuşi Revoluţiei, mai ales că nu avea nimic de pierdut.

Kurt Lewin (1890-1947), evreu prusac participant la primul război mondial în armata germană (n.a. - ameninţat de nazişti, ajunge în SUA, unde contribuie la punerea pe roate a OSS, precursoarea CIA), fondator al psihologiei sociale (cu doctorat la Berlin), a demonstrat că o societate terorizată sau în care se crează un haos controlat regresează şi acceptă controlul din afară. Ultimul exemplu în acest sens îl vedem chiar în SUA, unde, după atacurile teroriste din New York şi Washington din 2001, s-a acceptat, odată cu Patriot Act, o intervenţie fără precedent în drepturile americanului de rând. În România, după haosul din 1989, teza lui Lewin se confirmă.

Suntem ce am fost, ba mai rău decât atât

Opinia publică nu numai că a acceptat guvernarea (neo)comunistă „PCR, FSN, FDSN, PDSR, PSDR, PRM, PSD”, dar a acceptat fără proteste şi reactivarea activului de stat şi partid filorus periferizat din anii ’70. Ministrul Armatei a fost un agent rus, iar cei cu studii în URSS au revenit pe poziţii. Cu cât se revoluţionează mai mult o societate, cu atat rămâne cum a fost, sau chiar mai rău decât atât, deşi, pe parcurs, actorul Caramitru a ajuns ministru, iar Dinescu se joacă cu dosarele Securităţii, la Porţile Orientului.

Minciuna marxistă după 20 de ani

Au trecut două decenii de când ideologia marxistă a „eradicării” exploatării omului de către om prin PC s-a dovedit, în competiţie cu naţional-socialismul muncitorilor germani NSDAP, cea mai inumană formă de sclavie şi exploatare modernă. După 1989, când au fost percepute dimensiunile criminale ale minciunii în estul Europei, nimeni nu s-a bucurat. Entuziasmul de paradă din balcon şi de la TV avea rolul de a camufla acest moment penibil pentru toţi, dar mai ales pentru cei mulţi şi obidiţi, umiliţi, siliţi să trăiască generaţii de-a rândul ca robi, fără libertate de expresie, mişcare, fără drept la adevăr, justiţie, la drepturile fundamentale ale omului. Asta explică de ce PCR, FSN, PDSR, PSD etc, Ceauşescu, Iliescu au rămas la putere „în mod democratic” promovând aceeaşi ideologie.

Şi în Occident marxismul era la modă, parţial finanţat de partidele comuniste din est,  altoit, printre altele, pe „teologia eliberării”, care, după  dezastrul din est, a intrat şi ea în criza. Marxismul a fost o mare încercare de a salva întreaga lume, pe care pretindea a o analiza ştiinţific. Credinţa era înlocuită de materialismul dialectic şi ştiinţific, de cunoşterea „ştiinţifică”. Oricum nu se mai punea doar problema filosofică a cunoaşterii, ci a transformării întregii societăţi umane, chiar şi a omului. Rezultatul a fost scoaterea lui Dumnezeu - „opium pentru popor” - din societate, decuplarea muncii de remunerarea ei şi a sexualităţii de procreare. Libertatea, ţelul suprem al mişcării, era condiţionată de egalitatea tuturora. Aşa că, încă de la inceput, libertatea era sacrificată pe altarul egalităţii şi era determinată de structura întregului. Lupta se ducea pentru schimbarea structurii social-politice a întregii lumi. Unde duce o astfel de înşiruire de minciuni? La un om nou, ne asigurau ideologii PC.

Teorii şi perspective

Faptul că atât ideologia lui Karl Marx cât şi teologia eliberării s-au dovedit construcţii intelectuale inumane au generat nihilismul şi relativismul. Dacă şi aceste mari teorii eliberatoare, care urmăreau să realizeze aspiraţiile omului (nou!) spre adevăr, libertate şi progres, au eşuat atât de lamentabil, atunci poate că nu există nicio teorie sau perspectivă care să valoreze mai mult. Totu-i o apă şi un pământ, totu-i relativ. Şi dacă oricum nu există adevăr este oarecum firesc pentru unii să se întrebe dacă nu cumva doctrina n-a fost bine înţeleasă şi, mai ales, aplicată. În acest context n-ar fi de mirare dacă fantoma care a bântuit prin Europa, apoi prin întreaga lume, marxismul, exilat în lumea civilizată în cimitirul ideilor, şi-ar face din nou apariţia, desigur într-un nou veşmânt, la fel de demonic ca cel vechi.

Prof. dr. Viorel Roman
Consilier academic la Universitatea din Bremen
Vor dem Steintor 18-22, D-28203 Bremen
Membru al Academiei Româno-Americane (ARA), Montreal

Auzim cât este ziulica de lungă cum că noi, nepricepuţi cum suntem, am fi de vină pentru toate. Şi pentru inflaţie (când scade puterea de cumpărare), şi pentru criză şi cam pentru tot ce este rău în ţara asta. Un ministeriabil trecut prin ciur şi dârmon, dar cu multe suspiciuni că ar tăia felii groase din caşcavalul aflat la îndemână, ne îndemna recent să avem milă de şosele. Că şoselele patriei noastre scumpe se distrug pentru că avem prostul obicei să mai mergem pe ele. Un amic de-al meu, şucar nevoie mare, i-a dat o replică. Savuroasă. „Ie-te al dreacu’! Are dreptate! Mai bine mergem pe câmp cu maşinile. Oricum câmpurile-s mai bune decât şoselele noastre!” Aşadar tot poporul ştie ce şi cum devine treaba. Că avem parlamentari tolomaci, că legile-s făcute cu picioarele, că avem primari cărora le trebuie însoţitor să ajungă la slujbă, că scade euro – şi n-avem exporturi –, că leul se îmbârzoieşte şi... iar n-avem investiţii. Tot noi suntem de vină! Înghiţim, zilnic, tone de astfel de rahaturi.

Dor de Dumnezeu

Îl auzeam zilele trecute pe veşnicul consilier dus cu pluta care l-ar reprezenta pe intangibiliul, perfectul, meritoriul, genialul Isărescu. Dacă preşedintele BNR face un joc riscant cu echilibrul monetar şi vieţile noastre când strânge şi deschide robineţii de la euroi sau lei, după cum „merge piaţa”, consilierul său ne abureşte, de aproape 20 de ani, cum că „nu trebuie să vă panicaţi, totul este normal şi firesc”. Acum a mai schimbat ceva din placa de patefon. L-a adus şi pe Dumnezeu pe tarabă: „Dacă vrea Dumnezeu vom scăpa de criză!”. O zicere straşnică, sănătoasă şi perfect adaptată „realităţii”. Este clar, nici guvern, nici parlament şi nimeni, în afară de Dumnezeu, nu prea mai are cum să ne ajute în situaţia de acum!

Tainele pieţei

În acest context marcat de haos, aberaţii şi tot felul de ciudăţenii - denumite pompos planuri, proiecte - nimeni nu mai discută despre măsuri anticriză, fonduri accesate şi... trecerea la euro! Nici nu o va face cineva. Asta ar prespune realizarea unor conversii ale plăţii salariilor în conformitate cu normele europene. Şi abia atunci ar urla românul ca din gură de şarpe! Acum se mai amăgeşte cu leul nou – numărat în RONi şi gândit în „lei vechi” - dar nu se îngrozeşte că din salariul de nici 200 de euro plăteşte ca în Germania, Franţa şi Austria! Sau mai scump! De unde? Ehei, aici este aici. Se spală mai puţin, adio cărţi, filme, concedii, rate la bănci, banul de la ciorap sau CEC, mobilă nouă. Că aşa cred unii că se face capitalismul: în sărăcie cruntă şi mizerie! Care vor şi gândesc economia de piaţă nu ca pe una bazată pe consum, ci tot ca pe una dependentă de măiastra gândire a unuia sau altuia care silabisesc tainele pieţei abia acum!

Un cuvânt mare

În atare condiţii a propune o trecere la euro ar fi catastrofal. Mai ales pentru amărăştenii care nici acum nu o duc mai diferit decât un câine în puţ! Vom vedea cât de ridicole sunt veniturile noastre, ale celor care nu tăiem din tortul puterii sau politicii. Iar patronii (vai dragă, ce cuvânt mare!) vor observa că au de fapt un fel de plantaţie unde robotesc nişte negrişori ca vai de mama lor. Care doar de o conversie la euro au nevoie pentru a lua patronii de beregăţi! Apoi alte instituţii şi organe care ar fi trebuit să se mişte mai cu talent şi să ne ducă mai repede, şi cu fapta, nu doar cu vorba, în Europa! Or, în atare condiţii, cine să fie acel nebun care să se apuce de conversia în euro a economiei româneşti, când asta ar prespune că şi-ar da foc nu numai la valize ci şi la case?

Presa din Franţa a început să ne catalogheze drept ţigani acum 15 ani. Presa din Italia nu ne scoate din ţigani, iar elveţienii ne spun ciori si corbi. Norvegienii se plâng că sunt victime ale înşelăciunilor din partea ţiganilor români care le vând cupru pe post de aur. Recent. Şi danezii, după „episodul Clintă”. Toate aceste naţiuni au însă un numitor comun: presa locală, ziariştii din aceste ţări îşi apără conaţionalii, arătând cu degetul România, naţiune care în proporţie de 70% este identificată în Europa cu sintagma de "Tzigania" sau ţara ţiganilor europeni.

Impotenţă diplomatică

Cum s-a ajuns aici? Nu discutăm despre impotenţa diplomaţiei româneşti care şi-a făcut o tradiţie din a fi una din cele mai... nu slabe, ci fricoase, lipsită de reacţie, şi care nu face mai nimic să apere poziţia şi imaginea românilor în lume (în Elveţia „ciorile de români” sunt striviţi în presă de săptămâni, fără ca o atare atitudine să declanşeze o reacţie oficială a MAE, că doar de aia plătim taxe şi impozite), ci discutăm despre faptul că, în România, întâlnim poate singura situaţie în care mass-media nu numai că nu ia apărarea românilor, care tind să fie identificaţi complet cu etnia rromă, însă promovează o Românie manelistă.

Mass-media şi nişte celebrităţi locale

Discutam cu un prieten, manager la o companie elveţiană din România, care, referindu-se la atacurile îndreptate împotriva românilor din Elveţia, mi-a transmis aceste rânduri:

"Dragă Vorel, văd şi remarc, pe bună dreptate, că românii sunt supuşi unui tir de acuzaţii îngrijorătoare în Elveţia. Sincer, este prima oară când în ţara mea conaţionalii mei se pronunţă cu asemenea agresivitate la adresa unei naţiuni europene, însă, hai să vedem cum s-a ajuns aici. Eu, ştii bine, lucrez şi locuiesc în Romania de cinci ani.
Dragule, sunt şocat de faptul că, în presa română, nici măcar un singur ziar nu a scris editoriale de atitudine faţă de linşajul mediatic la care sunteţi supuşi în Elveţia. Sunt surprins să văd că oficialii din politica voastră externă se fac că nu văd şi că nu aud, şi nu se declară, oficial, măcar ingrijoraţi de escaladarea acestor atitudini la adresa românilor în presa elveţiană. Păi dacă voi nu vă apăraţi, cine să vă apere? Ştii, de exemplu, faptul că au existat luări de poziţie din partea presei germane, adică au ajuns ziariştii nemţi să-i apere pe români, în vreme ce ziariştii voştri nu spun nimic? Pentru un elveţian este o chestiune ciudată, pe care o poate elucida doar trăind în ţara voastră. Pentru că, să mă ierţi, însă programele voastre TV abundă în producţii centrate pe imaginea ţiganilor. De Revelion am vizionat o chestiune grotescă, mi-a fost dat să văd cum nişte valori istorice ale românilor erau bagatelizate de către nişte celebrităţi locale cărora voi le spuneţi manelişti”.

„Locul de baştină al ţiganilor europeni”

„Fetiţa mea – a continuat prietenul elveţian - învaţă la şcoala germană din Bucureşti, iar colegii ei discută în pauze despre aventurile unei prinţese în filmul „Inimă de ţigan”. În ziarele voastre, nunţile, divorţurile şi viaţa ţiganilor fac cap de afiş, astfel încât întreaga imagine a ţării este construită în jurul lor, insistându-se pe latura cea mai derizorie. Date fiind toate acestea, cum vreţi să nu fiţi identificaţi cu ei? Cultura voastră ca popor deja este asimilată de cultura ţiganilor români... Cred că este un fapt unic acesta, în care o etnie fără civilizaţie să domine un întreg popor. Vina o poarta mass-media care este preocupată să-şi facă audienţă speculând la maximum imaginea ţiganilor, astfel încât, în mod firesc, ţara voastră a ajuns să fie asimilată cu locul de baştină al ţiganilor europeni."  (va urma)

Viorel ROMAN

Vremuri opace, schiloade de ideal si de anvergură. Un fumuriu şi o mâzgă interzic privirea spre mai sus şi picură chemări de dispariţie. Dar nu metafizice sau liric – bacoviene („chemări de dipariţie mă sorb”), ci dizolvate în regrete: că n-ai dispărut... pe orizontală, hai-hui prin Europa, tentând oportunităţi materiale, sau, pentru cei juni, hotărârea netă de a pleca din ţară. Iar ca să adopt un ton de romanţă lăcrămoasă - cine a făcut bine: cine a rămas? cine a plecat ? – nu-mi stă la îndemănă.