Staţi, să-mi revin după atâtea zile ale culturii, ale oraşului, după atâtea nopţi ale muzeelor, ale bibliotecii! Poetul, mai modest, zicea, limitându-se la impalpabile atmosferice, „după atâta frig şi ceaţă". Acum, noi am fost victimele fericite ale unui asalt conjugat şi la baionetă: ucazul ministerial care nu că propunea, ci impunea, edicta, legifera o "noapte a muzeelor", căreia brava coincidenţă îi suprapunea sau îi alipea o... sesiune de "zilele oraşului".

Sărbătorile au rostul lor, îl ştim, îl „cam" ştim – oricum suntem în stare să vorbim despre el, cu o nervozitate nebună, incontinentă şi impertinentă şi atunci când nu ne dăm seama că habar n-avem. Ori că, pricepuţi la dirigenţie morală şi competentă pe multiplicităţi rinascimentale, nu sesizăm moartea patrupedului în coteţ: că, vasăzică nu mai avem „organ" pentru a prăznui sărbătoarea.

Din lac, în puț - parcă aşa se spune, dar lacul poate să fie încărcat cu nuferi galbeni, puţul are în afund stele la care, săpând, dai de ele în apă. Nu e nici un rău dacă "entre les deux ton coeur balance".

Ce să faci în reprizele astea burzuluite de iarnă târzie decât să mai deschizi câte-o carte, să mai asculţi „muzica şi muzichia", să-ţi permiţi un minuţel de singurătate cu care să-ţi dojeneşti blând dar ferm propria statuie. Bine, bine, dar astea sunt valabile pentru mine , "om vechiu", nărăvit la bucoavne, Pink Floyd şi oglinzi... ne narcisice. Poţi să deschizi si un calculator în afară de acela al... cheltuielilor zilnice.

Iată o noutate uluitoare: trec zilele înfiorător (de la "fiori") de repede! Parcă ieri vă „întreţineam" cu relatarea dezvăluirilor făcute de tehnicianul TV care s-a aruncat în cap de la tribuna Parlamentului acum câţiva ani. Ei, mi se pare că au trecut de atunci nu şapte zile, ci şapte săptămâni. Un anotimp, un an, un timp.

Buimăcitor este cotidianul românesc. Ăsta, de care aflăm prin mediocrele media, fiindcă altfel... fermentează de nou bun cernoziomul intelectual şi sufletesc al Valahiei. Talente, străluciri, debordări. Dar şi, chiar printre ele, colcăiri de umori, invidii şi, uneori, resentimente. Neam abraş, pieziş, cică "cu minte", "echilibrat", "meditativ", "contemplativ", "temperat" precum clima... altădată.

"...Ăștia ne obligă să ne luăm lumea în cap". N-am cumpănit prea mult (nici nu prea pot!) dacă o propoziție rostită de celebrul Sobaru poate fi transformată în titlu sau nu. Urgenţele scrisului la Gazetă (care nu te dispensează de selectivităţi, exigenţe, însă) m-au determinat să mă opresc asupra lor. Asupra cuvinţelelor. Omuleţul acesta, Sobaru, a fost prezent luni seară, timp de vreo două ore, la o televizie. Nu contează care. Ba, ar conta, dar dumneavoastră puteţi deduce cam pe unde s-ar prezenta nemulţumitul Sobaru, dacă aţi bănui sau aţi intui că el se află supărat tare. Şi deducţia dvs. ar suna cam aşa: dacă Sobaru e nemulţumit, atunci el, care a sprijinit zdravăn, ba chiar nebuneşte PSD-ul în alegeri nu se mai înfăţişează la un post încartiruit.

"România e a voastră"! O auzim mereu. La televizor, la radio, o declară zi şi noapte clasa politică! E o declaraţie adresată cetăţenilor tot mai des, însă fiecare o înţelege după cum doreşte sau după propriile necesităţi. Când, unde şi, mai ales... cum?