Când vă obijduiesc cu aceste rânduleţe, Congresul liberalilor nu a decis încă, prin vot, democratic, nu-i aşa?, cine va fi starostele. Este sâmbătă, cer jos, apăsat de anxietăţi trezite şi de nişte discuţii prelungite despre cutremure. 4 martie, cifră fatidică. Ca să nu mai vorbim de o alta, trezeci şi trei, câţi ani sunt din 1977. La Congresul liberalilor nu vor fi seisme. De fapt,  exprimarea corectă ar fi „ la congresele liberalilor”, pentru că sunt două: unul... „ordinar” (!) şi unul „extraordinar” (?). La unul, s-ar discuta „doctrină, direcţie, identitate”, la celălalt, concluziile şi clarificările teoretice vor urca şi spre o încoronare la vârf, prin verdict electoral „prezidenţial”.

Prin candoarea chemării întru credinţă este descrisă Biserica în forma, niciodată străină, a revelaţiei şi depărtării. Atunci când Biserica înduhovniceşte treimic, credinţa dimensionează cu o blândă acuitate întreaga lume, înnoind-o, astfel încât prin creştinătate omul să poată cunoaşte noutatea în sine. Pentru că înduhovnicirea este locul geometric al noutăţii prin care Treimea, ca înţeles revelat, dimensionează definitiv lumea până la sfârşitul ei, aşa încât a-plecarea în lume a divinităţii, ca înduhovnicire ecleziologică, este o noutate, putem spune că esenţa noutăţii nu poate fi decât duhovnicească, iar noutatea exclusiv de natură ecleziastică.

Numai şi numai pentru că religiozitatea devine creştinătate, credinţa fixează aceste traiectorii lumeşti ale Treimii în materialitatea lumii (ca Trup Născut). Această fixare înseamnă dogmatizarea netemporală a Treimii prin acţiune ecleziologică asupra timpului istoric. Acţiunea ecleziologică survine ca urmare a coborârii, venirii sau a-plecării în lume a divinităţii. Creştinătatea este sacrificiu ecleziologic. Creştinătatea stăruie prin Sfânta Treime ca vocaţie trinitară pe pământ a Bisericii. Sacrificiul ecleziologic face parte din esenţa credinţei creştine.

Credinţa stăruie prin Cuvânt. După cum credinţa survine ca a-plecare sau venire în lume, şi este Biserică deoarece conţine sacrificiul ecleziologic, asemenea şi născutul impune îndumnezeirea omului câtă vreme creştinătatea este o transcendere a religiei însăşi. Credinţa creştină, pe lângă sacrificiul ecleziologic, în esenţă, este şi îndumnezeire.

Altfel spus, sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, ca îndumnezeire a omului, ţine de esenţa creştinătăţii. Ce ţine atunci de esenţa cuvântului, ca determinare atât de tainică, încât Hristos însuşi este denumit Cuvântul Întrupat?

Încrederea, determinată de candoare, apelează la folosul cuvântului. Ştim că religiile precreştine sunt confruntate (ca şi ştiinţa) cu recunoaşterea obiectivităţii, nelucrativă totuşi în privinţa începutului lumii, a legii cauzalităţii. Creştinătatea, prin sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, se întemeiază pe Cuvânt şi pe Treimea care presupune Cuvântul (Ioan). Lumea însăşi survine prin credinţa care întrupează cuvântul în sine. Această întrupare este Trupul Mântuitorului.

Prin Trupul lui Hristos, Dumnezeu este în Trup. În măsura în care sacrificiul ecleziologic întemeiază Biserica, credinţa creştină îndumnezeeşte şi împământeneşte, în acelaşi timp, Trupul Mântuitorului. Credinţa îndumnezeeşte, întru Sfânta Treime, şi face ca Trupul născut al lui Hristos să fie om şi Dumnezeu.

De ce divinitatea lui Hristos, a Trupului său, este percepută de noi doar prin mijlocirea sau stăruinţa credincioasă?

Mai puţin decât din neştiinţă, răspunsul la această întrebare este oprit mai degrabă de freamătul nemăsurat al unei rigori ce ni se impune. Ceva legat de fiecare dintre noi, în parte, şi tainic în acelaşi timp pentru toată lumea. Faptul că Trupul Său omenesc este şi divin solicită din partea noastră un simţ suplimentar, de întâmpinare.

Divinitatea şi omenescul Trupului lui Hristos sunt mijlocite şi de asemenea sunt însăşi stăruinţa credincioasă, aparţinând astfel, spre înţelegere, numai credinţei, prin aceeea că ea însăşi, credinţa, este Acel Trup. Şi astfel omenescul Trupului divin impune o dogmatică iminentă omenescului aşa încât omul să poată sesiza în trup lumea făcută, în integralitatea ei, sălăşluită şi adăpostită prin formele rânduite de încredinţare şi credinţă. Noutatea creştinătăţii fiind, de aceea, dimensiunea Trinitară prin care lumea capătă, pe lângă cele cunoscute, dimensiunea credinţei nu doar ca noutate absolută, ci şi ca Întrupare. Credinţa creştină transcende orice hazard religios.

Astfel, esenţa speranţei, în context creştin fiind cuvântul, este       determinată de certitudinea cuvântului rostit ca referinţă şi devenire într-un prezent la care abia orice speranţă se poate raporta dogmatic.

Sacrificiul ecleziastic şi Trupul lui Hristos aparţin esenţei credinţei creştine, nedespărţite însă şi nestricăcios amestecate între ele, după cum este ştiut, ca tot ce adună laolaltă creştinătatea. Şi totuşi, când vorbim despre creştinătate, cuvintele noastre arată mai curând întregul, pentru ca percepând astfel lumea să ne putem poziţiona, în propria noastră credinţă, faţă de lumea însăşi. Căci scopul nostru este mântuirea pe care spre a o avea vorbim despre creştinătate ca despre ceva la care, în întregul ei, cu cele vechi şi noi, cu viii şi cu morţii, ne alăturăm şi suntem, în încercarea recuperării sinelui şi sufletului nostru, pentru Judecată, recuperând candoarea la care însuşi Mântuitorul ne îndeamnă spre a putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor.

Atunci când vorbim despre sacrificiul ecleziastic şi despre Trupul lui Hristos nu putem ignora condiţia noastră păcătoasă şi condiţia noastră cu atât mai firavă cu cât încercăm să ne apropiem de aceste temeiuri ale lumii. Căutarea legată de legea creştină a iubirii trebuie ea însăşi făcută cu anume smerenie şi de aceea poate, uneori, ne-am avântat sau ne-am înverşunat cu mai puţină cuviinţă şi mai asemănători vieţii şi lumii acesteia decât candorii ce s-ar cuveni în preajma unor asemenea cuvinte. Pentru că, Mântuitorul însuşi o spune, nu poţi sluji la doi stăpâni, adică şi să fii îndrăzneţ la vorbe şi smerit până la tăcere. De aceea, creştinătatea ne învaţă, mai mult decât orice credinţă, că viaţa lumii acesteia este opusul candorii, nemaivorbind de sfinţenie care este altceva decât lumea însăşi.

Prin candoarea chemării întru credinţă este descrisă Biserica în forma, niciodată străină, a revelaţiei şi depărtării. Atunci când Biserica înduhovniceşte treimic, credinţa dimensionează cu o blândă acuitate întreaga lume, înnoind-o, astfel încât prin creştinătate omul să poată cunoaşte noutatea în sine. Pentru că înduhovnicirea este locul geometric al noutăţii prin care Treimea, ca înţeles revelat, dimensionează definitiv lumea până la sfârşitul ei, aşa încât a-plecarea în lume a divinităţii, ca înduhovnicire ecleziologică, este o noutate, putem spune că esenţa noutăţii nu poate fi decât duhovnicească, iar noutatea exclusiv de natură ecleziastică.

Numai şi numai pentru că religiozitatea devine creştinătate, credinţa fixează aceste traiectorii lumeşti ale Treimii în materialitatea lumii (ca Trup Născut). Această fixare înseamnă dogmatizarea netemporală a Treimii prin acţiune ecleziologică asupra timpului istoric. Acţiunea ecleziologică survine ca urmare a coborârii, venirii sau a-plecării în lume a divinităţii. Creştinătatea este sacrificiu ecleziologic. Creştinătatea stăruie prin Sfânta Treime ca vocaţie trinitară pe pământ a Bisericii. Sacrificiul ecleziologic face parte din esenţa credinţei creştine.

Credinţa stăruie prin Cuvânt. După cum credinţa survine ca a-plecare sau venire în lume, şi este Biserică deoarece conţine sacrificiul ecleziologic, asemenea şi născutul impune îndumnezeirea omului câtă vreme creştinătatea este o transcendere a religiei însăşi. Credinţa creştină, pe lângă sacrificiul ecleziologic, în esenţă, este şi îndumnezeire.

Altfel spus, sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, ca îndumnezeire a omului, ţine de esenţa creştinătăţii. Ce ţine atunci de esenţa cuvântului, ca determinare atât de tainică, încât Hristos însuşi este denumit Cuvântul Întrupat?

Încrederea, determinată de candoare, apelează la folosul cuvântului. Ştim că religiile precreştine sunt confruntate (ca şi ştiinţa) cu recunoaşterea obiectivităţii, nelucrativă totuşi în privinţa începutului lumii, a legii cauzalităţii. Creştinătatea, prin sacrificiul ecleziologic întru devenire a Bisericii, se întemeiază pe Cuvânt şi pe Treimea care presupune Cuvântul (Ioan). Lumea însăşi survine prin credinţa care întrupează cuvântul în sine. Această întrupare este Trupul Mântuitorului.

Prin Trupul lui Hristos, Dumnezeu este în Trup. În măsura în care sacrificiul ecleziologic întemeiază Biserica, credinţa creştină îndumnezeeşte şi împământeneşte, în acelaşi timp, Trupul Mântuitorului. Credinţa îndumnezeeşte, întru Sfânta Treime, şi face ca Trupul născut al lui Hristos să fie om şi Dumnezeu.

De ce divinitatea lui Hristos, a Trupului său, este percepută de noi doar prin mijlocirea sau stăruinţa credincioasă?

Mai puţin decât din neştiinţă, răspunsul la această întrebare este oprit mai degrabă de freamătul nemăsurat al unei rigori ce ni se impune. Ceva legat de fiecare dintre noi, în parte, şi tainic în acelaşi timp pentru toată lumea. Faptul că Trupul Său omenesc este şi divin solicită din partea noastră un simţ suplimentar, de întâmpinare.

Divinitatea şi omenescul Trupului lui Hristos sunt mijlocite şi de asemenea sunt însăşi stăruinţa credincioasă, aparţinând astfel, spre înţelegere, numai credinţei, prin aceeea că ea însăşi, credinţa, este Acel Trup. Şi astfel omenescul Trupului divin impune o dogmatică iminentă omenescului aşa încât omul să poată sesiza în trup lumea făcută, în integralitatea ei, sălăşluită şi adăpostită prin formele rânduite de încredinţare şi credinţă. Noutatea creştinătăţii fiind, de aceea, dimensiunea Trinitară prin care lumea capătă, pe lângă cele cunoscute, dimensiunea credinţei nu doar ca noutate absolută, ci şi ca Întrupare. Credinţa creştină transcende orice hazard religios.
Astfel, esenţa speranţei, în context creştin fiind cuvântul, este       determinată de certitudinea cuvântului rostit ca referinţă şi devenire într-un prezent la care abia orice speranţă se poate raporta dogmatic.

Sacrificiul ecleziastic şi Trupul lui Hristos aparţin esenţei credinţei creştine, nedespărţite însă şi nestricăcios amestecate între ele, după cum este ştiut, ca tot ce adună laolaltă creştinătatea. Şi totuşi, când vorbim despre creştinătate, cuvintele noastre arată mai curând întregul, pentru ca percepând astfel lumea să ne putem poziţiona, în propria noastră credinţă, faţă de lumea însăşi. Căci scopul nostru este mântuirea pe care spre a o avea vorbim despre creştinătate ca despre ceva la care, în întregul ei, cu cele vechi şi noi, cu viii şi cu morţii, ne alăturăm şi suntem, în încercarea recuperării sinelui şi sufletului nostru, pentru Judecată, recuperând candoarea la care însuşi Mântuitorul ne îndeamnă spre a putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor.

Atunci când vorbim despre sacrificiul ecleziastic şi despre Trupul lui Hristos nu putem ignora condiţia noastră păcătoasă şi condiţia noastră cu atât mai firavă cu cât încercăm să ne apropiem de aceste temeiuri ale lumii. Căutarea legată de legea creştină a iubirii trebuie ea însăşi făcută cu anume smerenie şi de aceea poate, uneori, ne-am avântat sau ne-am înverşunat cu mai puţină cuviinţă şi mai asemănători vieţii şi lumii acesteia decât candorii ce s-ar cuveni în preajma unor asemenea cuvinte. Pentru că, Mântuitorul însuşi o spune, nu poţi sluji la doi stăpâni, adică şi să fii îndrăzneţ la vorbe şi smerit până la tăcere. De aceea, creştinătatea ne învaţă, mai mult decât orice credinţă, că viaţa lumii acesteia este opusul candorii, nemaivorbind de sfinţenie care este altceva decât lumea însăşi.

Ca un făcut, mai tot poporul nostru are nostalgii. Unele hilare („Era bine pe vremea comuştilor!” „Era mai bine pe vremea lui Antonescu” etc...) care ţin de o mitologie semioficială. Am avut nostalgia galantarelor ticsite – pe vremea „aialaltă” –, acum avem nostalgia unui stat atotputernic, salvator, unic şi în rol de frate mai mare care să vină să ne rezolve problemele. Doar că Big Brother acesta pe care-l tot aşteptăm are nenumărate năravuri. Toate deşucheate şi greu de recunoscut: fumează, bea, fură, este jegos, leneş, mincinos, hoţ, violator, codoş... ce mai, are cam toate năravurile posibile, gândite şi neînchipuite.

Auzim cât este ziulica de lungă cum că noi, nepricepuţi cum suntem, am fi de vină pentru toate. Şi pentru inflaţie (când scade puterea de cumpărare), şi pentru criză şi cam pentru tot ce este rău în ţara asta. Un ministeriabil trecut prin ciur şi dârmon, dar cu multe suspiciuni că ar tăia felii groase din caşcavalul aflat la îndemână, ne îndemna recent să avem milă de şosele. Că şoselele patriei noastre scumpe se distrug pentru că avem prostul obicei să mai mergem pe ele. Un amic de-al meu, şucar nevoie mare, i-a dat o replică. Savuroasă. „Ie-te al dreacu’! Are dreptate! Mai bine mergem pe câmp cu maşinile. Oricum câmpurile-s mai bune decât şoselele noastre!” Aşadar tot poporul ştie ce şi cum devine treaba. Că avem parlamentari tolomaci, că legile-s făcute cu picioarele, că avem primari cărora le trebuie însoţitor să ajungă la slujbă, că scade euro – şi n-avem exporturi –, că leul se îmbârzoieşte şi... iar n-avem investiţii. Tot noi suntem de vină! Înghiţim, zilnic, tone de astfel de rahaturi.

Dor de Dumnezeu

Îl auzeam zilele trecute pe veşnicul consilier dus cu pluta care l-ar reprezenta pe intangibiliul, perfectul, meritoriul, genialul Isărescu. Dacă preşedintele BNR face un joc riscant cu echilibrul monetar şi vieţile noastre când strânge şi deschide robineţii de la euroi sau lei, după cum „merge piaţa”, consilierul său ne abureşte, de aproape 20 de ani, cum că „nu trebuie să vă panicaţi, totul este normal şi firesc”. Acum a mai schimbat ceva din placa de patefon. L-a adus şi pe Dumnezeu pe tarabă: „Dacă vrea Dumnezeu vom scăpa de criză!”. O zicere straşnică, sănătoasă şi perfect adaptată „realităţii”. Este clar, nici guvern, nici parlament şi nimeni, în afară de Dumnezeu, nu prea mai are cum să ne ajute în situaţia de acum!

Tainele pieţei

În acest context marcat de haos, aberaţii şi tot felul de ciudăţenii - denumite pompos planuri, proiecte - nimeni nu mai discută despre măsuri anticriză, fonduri accesate şi... trecerea la euro! Nici nu o va face cineva. Asta ar prespune realizarea unor conversii ale plăţii salariilor în conformitate cu normele europene. Şi abia atunci ar urla românul ca din gură de şarpe! Acum se mai amăgeşte cu leul nou – numărat în RONi şi gândit în „lei vechi” - dar nu se îngrozeşte că din salariul de nici 200 de euro plăteşte ca în Germania, Franţa şi Austria! Sau mai scump! De unde? Ehei, aici este aici. Se spală mai puţin, adio cărţi, filme, concedii, rate la bănci, banul de la ciorap sau CEC, mobilă nouă. Că aşa cred unii că se face capitalismul: în sărăcie cruntă şi mizerie! Care vor şi gândesc economia de piaţă nu ca pe una bazată pe consum, ci tot ca pe una dependentă de măiastra gândire a unuia sau altuia care silabisesc tainele pieţei abia acum!

Un cuvânt mare

În atare condiţii a propune o trecere la euro ar fi catastrofal. Mai ales pentru amărăştenii care nici acum nu o duc mai diferit decât un câine în puţ! Vom vedea cât de ridicole sunt veniturile noastre, ale celor care nu tăiem din tortul puterii sau politicii. Iar patronii (vai dragă, ce cuvânt mare!) vor observa că au de fapt un fel de plantaţie unde robotesc nişte negrişori ca vai de mama lor. Care doar de o conversie la euro au nevoie pentru a lua patronii de beregăţi! Apoi alte instituţii şi organe care ar fi trebuit să se mişte mai cu talent şi să ne ducă mai repede, şi cu fapta, nu doar cu vorba, în Europa! Or, în atare condiţii, cine să fie acel nebun care să se apuce de conversia în euro a economiei româneşti, când asta ar prespune că şi-ar da foc nu numai la valize ci şi la case?

La mijloc de făurar, semnele bune ale unui reviriment cât de anemic întârzie. Sau sunt şi ele mai firave decât apropiaţii ghiocei. Mai degrabă, ne aduc... ghiocei la tâmple, ne albesc de griji şi nelinişti, nu ne „confortează psihic ca să mă exprim pe radicale”. Iar populaţiunea valahă, nu foarte activă decât bucal şi... oral – la plăcinte şi voroave – se prevalează, uşor masochist, de dandanalele şi slăbiciunile guvernului, pentru a despica fire, a se întrece în „diagnoze & expertize”, în a deduce interese oculte (numai acest adjectiv e preferat) şi avantaje (neapărat!) uriaşe (bineînţeles!).

Vremuri opace, schiloade de ideal si de anvergură. Un fumuriu şi o mâzgă interzic privirea spre mai sus şi picură chemări de dispariţie. Dar nu metafizice sau liric – bacoviene („chemări de dipariţie mă sorb”), ci dizolvate în regrete: că n-ai dispărut... pe orizontală, hai-hui prin Europa, tentând oportunităţi materiale, sau, pentru cei juni, hotărârea netă de a pleca din ţară. Iar ca să adopt un ton de romanţă lăcrămoasă - cine a făcut bine: cine a rămas? cine a plecat ? – nu-mi stă la îndemănă.

(Cele două dominante)

În oricare credincios creştin care se osteneşte să-şi urmeze credinţa, vedem mai curând sacrificiul în urma căruia trupul se subţiază de cele lumeşti. Asta pentru că “harului îi place să viieze într-un trup uscat” (s. m.), ne asigură Siluan Athonitul. Şi totuşi, atunci când vorbim despre alăturarea, chiar şi a acestui fel de trup, Bisericii, ea însăşi trup, ne referim la un altfel de subţirime a prezenţei, adică avem în vedere felul însuşi al Bisericii de a se alătura acestor subţirimi dintru ale lumii şi de a forma un Trup, un fel anume al Bisericii, recunoscut mai ales ca o întâmpinare, ca o a-plecare, ca o coborâre a însuşi scopului pentru care trupul se usucă spre mai viul împlinirii harului.