"N-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!” Cunoscută replică, de un cinism devastator. N-avem autostrăzi ("autostrade”, vorba unui maimuţoi bătrân, staroste de Bucureşti), dar încropim un tren ultrarapid spre Mittel Europa. Cristian Diaconescu, aflat (în treabă) la Paris, consideră ca o prioritate absolută a unei agende de lucru complicate straşnic realizarea unei curse iute ca vântul şi gândul, spre capitalele luminate, pentru a răspunde astfel, nu-i aşa?, solicitărilor nenumărate ale populaţiei. Dacă-i criză, atunci s-o ţinem tot într-un răsfăţ, într-un voiaj, într-un plezir şi într-un capriţ.

Darwinismul evoluţiei politicii de pe malul Dâmboviţei (al Dâmbului, al Begăi, Tisei etc) a făcut un salt impresionant. Din încrucişarea unor genitori aparte, unul din specia Activistului de partid şi celălalt din zona Omului Nou a rezultat o specie - că vietate ar fi prea simbolistic spus - cu totul şi cu totul nouă. Specia asta, nou apărută, după cum ne explica însuşi Darwin, a făcut să dispară toate marile sauriene comunistoide. Nu o extincţie definitivă. Mai avem destule şopârle, iguane, ceva aligatori, iar crocodili cu duimul, dar pământul românesc este ocupat pe deplin de specia numită Homo Politicus Dâmboviţeanus.

Recentele evenimente interne trăite de români, of course, la TV, la o oră de maximă audienţă nu sunt altceva decât mici derapaje în decor. Doar în agenda jurnaliştilor de tip pistol sunt „evenimente”, dar nu-i deloc aşa. Focurile de armă de la Urziceni - fără un autor identificat -, furtul de arme de la Ciorogârla sau dublul asasinat de la Braşov, tot fără autori dovediţi, nu sunt decât aspectele unei Românii aflate în metastază. 

Nu ştiu cât este de potrivit să vorbeşti în preajma auroralei Zile a Unirii de conflictualitatea (ce eleganţă terminologică!), de măcinişul şi dezbinarea mai la locul lor pe Dâmboviţa decât pe Neva, Tamisa, Sena, Dunăre şi alte ape, excluzând-o pe aceea a Sâmbetei. De o viaţă, în paranteză fie spus, ne certăm, ne rupem, trădăm, omorâm, ne "hainim”, cum spuneau cronicarii, având drept rezultat palpabil borangicul alb şi înnecăcios al... prafului de pe tobă.

Nu cred că ne putem dezbăra prea curând de "sârba în căruţă” şi sportul naţional neomologat numit "dănţuială pe buza vulcanului”. Ohoho, nu în ipostază de Empedocle (ca să arăt cât de firoscos sunt!), filosoful antic, cel care medita sus, sus pe "meterezele” Vezuviului la noimele universale; ci, mai prozaic, ca ipochimeni dezarticulaţi de conjugarea, cu un reflexiv negramatical, necanonic, dar foarte îndreptăţit în fond, a verbului "a se râde”: eu mă râd, tu te râzi, el se râde. De atâta râs, hăhăit peltic, gâfâit, de alţii, bineînţeles, am ajuns să râdem, fără să vrem, de noi. Adică, "să ne râdem”. Să ne tăiem creanga de sub picioare, uitând astfel că suntem... pe cracă.

Aho, aho, copii şi fraţi, nu mai beţi şi ascultaţi. S-a sculat mai an, bădica Traian, hă, hă, hă, şi ne-a tot urat, de ne-a săturat. Feseneii mici, fetiţe şi băieţei, au stat sub brad, aşteptându-l pe Moş Gerilă Traian care, cu o hăhăită candoare, a dat poporului ceea ce merită: Linişte! Iată, doamnelor şi domnilor alegători, că avem, pe tavă, patru ani de linişte, de împărţire a ciolanului cum nu s-a mai văzut, clasa politică autohtonă demonstrând, încă o dată, că se pişă pe opţiunea noastră de vot cu o boltă de invidiat. Hoţomanii au dat-o pe faţă, de data asta. Dacă până acum se lăsa pulimii o vagă impresie de interes în slujba prostului de votant, acum, ca niciodată, băieţii deştepţi ai naţiei şi-au dat arama pe faţă. 

Pe undeva, prin părţile esenţiale, situaţia din spitalul de la Slatina închide în ea o întreagă actualitate românească. Şi politic, şi cultural, şi social - totul zace în picătura aceea de noroi din spitalul (de... nebuni) din Oltenia, picătură (chinezească!) concludentă pentru mizeria generală. Nu mai vorbim despre "într-ajutorarea” dintre medicaştrii de acolo şi Colegiul Medicilor.

Zurgălăi anemici, de bronz coclit, urători puţini, mai mult nişte copii rebegiţi, doritori de arginţi, nu de covrigi, "orăşele” de distracţie, murdare şi corcite cu kitsch ţigănesc, aglomeraţie, vânzoleală, şarje la baionetă ale flămânzeniei din veac, într-un cuvânt, necuviincioasă şi chiar nesănătoasă întâmpinare a zilelor mari. Şi, în fond, nu sunt... sărbători la mijloc, ci e numai una, şi aceea, uriaşă, pe care trebuie s-o vedem şi s-o întâmpinăm ca pe o (singura) şansă de a ne micşora orbenia, răutatea, micimea, egocentrismul paranoid, cupiditatea, adică urâtul şi întunericul din noi.