Este aproape miezul nopţii. Riguros exact, că suntem în Germania, e 23,42. Orășelul doarme sub o claie de întuneric vâscos. Cele câteva becuri gălbui din vârful stâlpilor fac şi ele ce pot. E destul de frig, pentru luna lui cuptor a concediului de vară. O ploicică zornăie monoton pe acoperişuri. Cred că din casă se aude ţais, exact ce-i trebuie neamţului ca să doarmă buştean şi să viseze că pe stradă nu umblă nici măcar infractorii. Români, desigur, asta nu e greu de constatat, cu RO pe maşină. Normal că mă codesc să sun, deşi fräulein de la benzinăria de pe autobahn, care-mi dăduse adresa, fusese categorică, gesticulând foarte expresiv: Ei, na!, ce contează ora, când e vorba de afaceri?

Nu știu cum e la Palatul Victoria, dar la Ploiești, Poliția Națională e aproape inexistentă pe străzi, iar în zonele cu risc criminogen ridicat sunt trimiși, de către comandantul Poliției Ploiești, doar polițiști locali, unii dintre ei fără pregătire pe ordine publică și majoritatea femei. Așa, în bătaie de joc, că bătaie de joc este și sentimentul de ordine publică în municipiul Ploiești, ca să știți.

1. Pesedeu, personaj colectiv, cică (citat din memorie): Hai, peneliștilor, vine 1 septembrie, ce faceți, tată, cu mărirea aia?!

Caragiale: ”Bubico! (...) şezi mumos, mamiţo!”

Ţi s-a întâmplat, desigur, să ajungi la un adevăr. Nu la un mare adevăr, la un adevăr istoric, la un adevăr absolut, aşa cum fac prorocii, filozofii, artiştii sau savanţii, iluminaţii sau vizionarii, spuneţi-le cum vreţi. Nu la aceste cazuri de graţie divină mă refer eu aici. Nu! Eu mă refer la omul normal, la omul ca toţi oamenii, la omul obişnuit, căruia, uneori, i se întâmplă să ajungă la un adevăr obişnuit şi să devină conştient de asta: Dom’le, ăsta e adevărul!

Fiindcă mulți cred încă și acum că Ziua Independenței de Stat a României trebuie sărbătorită pe 9 mai, la aceeași dată, așadar, cu Ziua Europei și cu Ziua Victoriei asupra Germaniei Naziste (de altfel, compania este selectă), n-ar fi rău să ne aplecăm puțin asupra evenimentelor istorice de acum 143 de ani și chiar mai recente, ca să ne risipim confuziile și să ne limpezim opțiunile.

Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?

Nu din snobism, ci pentru a mai îndulci puțin titlul și, mai ales, pentru a vă convinge într-o limbă de largă circulație și enorm prestigiu că ceea ce urmează să vă spun astăzi e o treabă mare, fraților, și la ei și la noi, și atunci și acum, iată tema pe franțuzește: ”Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas”. A spus-o Napoleon după ce, bineînțeles, a experimentat-o pe pielea lui imperială, sub forma unui ridicol dezastru sublim, realizat în pas grăbit, atunci când a fost nevoit să se retragă cu coada între picioare din Moscova complet pustiită, dar nu cucerită, total distrusă, dar nu capitulată. Dar, în fine, să lăsăm istoria să doarmă-n colb de cronici, cum însuși Poetul ne îndeamnă... și să vedem bârna din ochii noștri...

Am ținut tot postul, am dat de pomană, am ascultat de Vela și de Daniel, l-am afurisit pe Iohannis și, ca dovadă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită... ups!, mi se strică frigiderul. Tocmai acum, vă dați seama?!, când cu toate alea pentru Paște, bucătăreală, prăjitureală... Nevastă-mea nu e italiancă, dar se pricepe la tarantele. Dopo che e finito il repertorio di siciliane e calabrese, numai într-o napoletana vero m-a ținut... Au, au, au, zilele mele, capisci?

Toți zeii!... toți au murit! toți mor! vorba lu' Nenea Iancu, atunci, bre, când cu Lefter ăla cu două lozuri, numai... Internetus trăiește.