După fix 33 de zile și ceva mai multe nopți (astea trec mai greu), hai să ies și eu din casă… Cu pantalonii merge ușor, cureaua se lasă înduplecată cu o singură gaură. Cămașa însă face gât, adică ultimul nasture nu se închide neam… hait, zic, s-o fi schimbat moda, bine că n-am păr pe piept. Iar pantofii… o, Doamne, ce durere!, pantofii mă supără rău de tot. N-au intrat până ce n-am scos limba la ei. Cred că erau geloși pe papuci.

Și iată-mă la volan, motorul pornește la sfert de cheie, se-aprind zeci de leduri, iar o voce suav-metalică îmi șoptește lasciv: Bine-ați venit la bord! Este o zi splendidă. Unde dorește domnul să meargă? Ei, nu!, asta e prea de tot! În primul rând, că încă nu este ora 11. În al doilea și următoarele, am acasă tot ce-mi trebuie, inclusiv... voce, în oraș, toate alea sunt închise, plus că sunt un cetățean responsabil. Și, în semn de protest, mă ridic din pat și mă îndrept hotărât către fotoliu. M. Ghiță Mateucă

A trecut vara şi deja se simte o toamnă fără prea multe roade. Am cântat, am chefuit, zile libere am avut până la - să sperăm!- saţiu. Politicii - cum se spunea la periferie odată - au dănţuit ca Isaia şi doar fundă roşie nu şi-au pus pe calviţia de-afară. Cea dinăuntru, mai specială, deşi deloc rară la soiul lor de primate, reclamă alte agremente decât ochelarii scumpi pe ţeasta cu denivelări ample de la forceps

La nivel european, în fiecare an se abordează o anumită tematică din dorinţa de a atrage atenţia asupra problematicii respective şi a ajuta decidenţii europeni să construiască strategii, programe şi proiecte dedicate acesteia pe baza propunerilor care vin din diferite colţuri ale Europei. O asemenea idee a fost pusă în practică încă din anul 1983 când s-a pus accent pe importanţa întreprinderilor mici şi mijlocii şi industriei meşteşugăreşti. Ultimii ani europeni au fost 2011- Anul european al voluntariatului; 2012- Anul european al îmbătrănirii active; 2013- Anul european al cetăţenilor.

Dragilor „compătimitori",

sunt stupefiat de încetineala sau opacitatea, ca să nu spun altfel, ale oficialităţilor?! de la Floreşti. Deşi sunt... floreştene, nu vor să înflorească deloc! Să-nflorească, în ochii noştri; să-nflorească preajma. Aşa cum e bine să-ţi orânduieşti arealul. Se pare că ei, dânşii!? sunt cam... areali. Rupţi de noi cei... rupţi în fund, vorba lui Cristoiu. Zăbovim atât pentru ridicarea unei biblioteci mistuite, pentru că avem umori şi gânduri vindicative sau, vorba lui Moromete „ţi-e capul la alte prostii, mă Cocoşilă!".

În contextul dezbaterilor pe marginea controversatului proiect de la Roşia Montana, am considerat că este util să aduc în discuţie un subiect extrem de important, care a trecut aproape neobservat de ochiul vigilent al opiniei publice, şi anume modul în care este reglementată în Constituţie valorificarea resurselor naturale ale ţării şi ce se doreşte în viitor prin proiectul de revizuire.

Să zăbovim, dragilor, asupra lui Vişinescu. Ca să fiu rău - şi fără să vă solicit să mă îngăduiţi în „otrăvurile mele", vorba lui Sainte-Beuve - aş zăbovi cu un panegiric şi cu o lumânare asupra orizontalei sale. Dar, fără să fiu rău, nu sunt bun. Şi apoi, nu ştiu de ce mă devoalez inexpresiv în puţinătatea mea uscată. Deci: ziariştii de la Gândul, se pare, l-au descoperit pe acest individ numit mai sus într-un loc mai înstărit al Bucureștilor, şi au început o cercetare ... critică legată de... de... fiara care a fost bipedul ăsta de o cruzime inumană.

Încep cvasi poetic, parafrazând un vers al lui Macedonski: „e vremea rozelor ce mor". Atât doar că vremurile care sunt acum - care sunt pentru că sunt - sunt departe de poezie. Nici proza bună nu le este aproape. Nici literatura în întregul ei nu le este verişoară. Poate comedia, textul reprezentaţiilor de bâlci să le fie megieşe. Iar incoerenţa? Departe de a expira, se înmulţeşte prin sciziparitate. Nimic nu se leagă: în ale lor şi în cele pentru noi. Legea care se bolteşte asupra lor ca un curcubeu sui generis, cam cum sunt pasarelele alea amărâte şi nefrecventabile de pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti este celebra zicere: „acum ori niciodată".

Pot să încep spunând: „Vai ce m-am speriat!" Ar fi un debut prost, leşinat, subnutrit. Fără să fiu mai ingenios, ţin să vă comunic stupoarea, cu ceva frison şi cu o câtime de amuzament cu care l-am privit pe Felix în celebra deja imagine repetată pe câteva televiziuni.