Nu știu cum e la Palatul Victoria, dar la Ploiești, Poliția Națională e aproape inexistentă pe străzi, iar în zonele cu risc criminogen ridicat sunt trimiși, de către comandantul Poliției Ploiești, doar polițiști locali, unii dintre ei fără pregătire pe ordine publică și majoritatea femei. Așa, în bătaie de joc, că bătaie de joc este și sentimentul de ordine publică în municipiul Ploiești, ca să știți.

Dacă era Barna președinte, USR s-ar fi tolănit în același fotoliu din celebra celulă online de criză în care nu se întâmplă nimic, PNL ar fi fost tot la guvernare, iar PSD ar fi defilat cu același tip, Ciolacu, la care nu aș putea distinge nici măcar boom-ul sonic dat de absolvirea gimnaziului. Toate aceste entități - Viorica, Iohannis, Barna, Kelemen, Tăriceanu - luate laolaltă sau separat - nu ar reuși însă să explice, de exemplu, de ce România are numai câteva sute de paturi cu ventilatoare, în loc de câteva mii. Nu doar acum, când tremurăm în fața covidului, ci așa, în general.

Ţi s-a întâmplat, desigur, să ajungi la un adevăr. Nu la un mare adevăr, la un adevăr istoric, la un adevăr absolut, aşa cum fac prorocii, filozofii, artiştii sau savanţii, iluminaţii sau vizionarii, spuneţi-le cum vreţi. Nu la aceste cazuri de graţie divină mă refer eu aici. Nu! Eu mă refer la omul normal, la omul ca toţi oamenii, la omul obişnuit, căruia, uneori, i se întâmplă să ajungă la un adevăr obişnuit şi să devină conştient de asta: Dom’le, ăsta e adevărul!

După fix 33 de zile și ceva mai multe nopți (astea trec mai greu), hai să ies și eu din casă… Cu pantalonii merge ușor, cureaua se lasă înduplecată cu o singură gaură. Cămașa însă face gât, adică ultimul nasture nu se închide neam… hait, zic, s-o fi schimbat moda, bine că n-am păr pe piept. Iar pantofii… o, Doamne, ce durere!, pantofii mă supără rău de tot. N-au intrat până ce n-am scos limba la ei. Cred că erau geloși pe papuci.

Și iată-mă la volan, motorul pornește la sfert de cheie, se-aprind zeci de leduri, iar o voce suav-metalică îmi șoptește lasciv: Bine-ați venit la bord! Este o zi splendidă. Unde dorește domnul să meargă? Ei, nu!, asta e prea de tot! În primul rând, că încă nu este ora 11. În al doilea și următoarele, am acasă tot ce-mi trebuie, inclusiv... voce, în oraș, toate alea sunt închise, plus că sunt un cetățean responsabil. Și, în semn de protest, mă ridic din pat și mă îndrept hotărât către fotoliu. M. Ghiță Mateucă

Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?

La nivel european, în fiecare an se abordează o anumită tematică din dorinţa de a atrage atenţia asupra problematicii respective şi a ajuta decidenţii europeni să construiască strategii, programe şi proiecte dedicate acesteia pe baza propunerilor care vin din diferite colţuri ale Europei. O asemenea idee a fost pusă în practică încă din anul 1983 când s-a pus accent pe importanţa întreprinderilor mici şi mijlocii şi industriei meşteşugăreşti. Ultimii ani europeni au fost 2011- Anul european al voluntariatului; 2012- Anul european al îmbătrănirii active; 2013- Anul european al cetăţenilor.

Am ținut tot postul, am dat de pomană, am ascultat de Vela și de Daniel, l-am afurisit pe Iohannis și, ca dovadă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită... ups!, mi se strică frigiderul. Tocmai acum, vă dați seama?!, când cu toate alea pentru Paște, bucătăreală, prăjitureală... Nevastă-mea nu e italiancă, dar se pricepe la tarantele. Dopo che e finito il repertorio di siciliane e calabrese, numai într-o napoletana vero m-a ținut... Au, au, au, zilele mele, capisci?

Toți zeii!... toți au murit! toți mor! vorba lu' Nenea Iancu, atunci, bre, când cu Lefter ăla cu două lozuri, numai... Internetus trăiește.

În contextul dezbaterilor pe marginea controversatului proiect de la Roşia Montana, am considerat că este util să aduc în discuţie un subiect extrem de important, care a trecut aproape neobservat de ochiul vigilent al opiniei publice, şi anume modul în care este reglementată în Constituţie valorificarea resurselor naturale ale ţării şi ce se doreşte în viitor prin proiectul de revizuire.